Ioan Postolache-Doljești

un cer în mare răsfrânt doar atât ba nu că apari în umbra însângerată a înserării eterică-mi pari cu plete de foc cu mâna ținând aripa neagră de zbor în loc doar cât să te văd lumina îți

a venit din nou primăvara și-așteaptă iar cântătorii am stârpit din el răpitorii să se bucure de umbra lui vietățile blânde bă strigă ciufuții codrul tău nu e bun de nimic de la mladă la

Hei, ca să vezi, e lucru mare, zici, Din tot rahatul vieţii să faci bici, Mai mult, să şi pocnească. Voinţa sigur e firească, Dar să te bărbereşti nevoie ai de brici, Să cazi în nas nevoie e

poeţii sunt oglinzi la început de zi care se sparg în fiecare noapte şi poeziile care le scriu sunt cioburi colorate ale vieţii lor în dor de a rămâne după moarte ca oameni şi poeţii mor dar

de ce de un timp nu mai visez în culori și visul repetat de levitare după pofta inimii prin grădina cu pomi înfloriți cine mi l-a furat? de ce mă trezesc în zori uneori dintr-un somn alb ca

mixandre hortensii petunii şi irişi gânduri din primăvară şi vară arse-s de brumă e ceaţă-n ogradă şi vremea-i târzie oricând poate ninge ori plouă şi-s moarte şi-s ude o mâzgă în mână cu

de vei veni va fi o sărbătoare a clipelor visate de demult când șuguiam flirtând cu detașare dar înflorind caiși în gând cum nici atunci nici astăzi nu pot fi direct să-ți spun că-mi este dor

părem sublimi, dar suntem ordinari. miloşi, dar cu cruzimea-n sânge. oricât avem nu ne ajunge, părem sublimi, dar suntem ordinari. cântăm iubirea-n triluri de canari, trădăm cu nonşalanţă, şi ea

de sub brumă-am luat un lujer de trandafir cu boboc galben și-am spus că ești tu din frigul de-afară l-am adus lângă mine în casă într-o anforă mică l-am pus și i-am spus pentru

lentoare e în aer, cămăși de funigei înveșmîntează firea, anilina-n frunză stîrpește clorofila, se-adună dulce-n struguri și soarele-i mai bleg, femeie-nsărcinată îmi pare-acum natura. eu

paisprezece dulăi buni peste poate de răi pentru voi sunt gata să moară de gât cu lupii de-afară mârâie latră mușcă se bat între ei să vă arate care-i mai fiară acum depinde numai de voi care

veneam acasă, te întorceai la bunici. într-o altă viață ai fost, cred, un câmp înierbat pe care-am călcat în neștire și-a trebuit în viața de-acum să-mi regăsesc urma. cum altfel să-mi explic de

pe unde umbli acum de nebun prietene bun hahaleră pe care ocean sau mare îți flutură părul pe ce vas pachebot velier sau ești ca mine la pește trăgând la babaică pe balta cu stuf și

îmi ţiuie tăcerea-n urechi şi-mi zic nu-i nimic singurătatea-i de vină ţin gura închisă mă strâng de nări şi mă forţez să expir aud năbuşit două pâcâieli nu-s dopuri de ceară sunt poate vorbele

ia mătura și omoar-o mi-ai zis speriată văzând albina-n balcon iubirii dăduseră noaptea trupurile noastre obol și-aveam în cap o idee de mulțumire pentru dumnezeu că-n viața asta te-am

centrala-i programată antifactur tavanul mă priveşte cu ochiul chior fără somn îmbodolit în monton la geam în noapte când până şi monştrii de beton dorm cu prada în pântecul lor

năzuroasă rău fusese iarna pe mărțișor stătuse ca o caracatiță prinsă cu ventuze de frig nelăsând seva să suie la muguri cu câteva zile-nainte de-april a fost o vântoasă de-o noapte și-o

visam și în vis știam că visez nu mai visasem demult că plutesc eram fericit că lăsasem trupul trudit în pat cu pumnul sub cap căpătâi în el strâns timpul rămas fuioare multicolore dintr-un

e ziua mea și ei i-aș da-o toată dar de o vreme fulgeră și tună și teamă-mi e de limba-i bifurcată

guvernanții i-au dat flit lui Laocoon calul troian e în inima țării din pântecul lui la ora trădării ies arcuri întinse lănci junghiere de șerpi veninoși cu fii cu tot ucis va fi