Ioan Postolache-Doljești

mă bântuie de-o vreme INFINITUL ca floarea unui cui în gheată iar eu, maratonist fără de mâini, cer eului din mine ajutor cum am făcut la ananghie de-atâtea şi de-atâtea ori şi altădată. îmi

recunosc mă-nvățasem cu tine chiar dacă de chipul tău habar nu aveam ba de multe ori și ideea-ți furam recunosc mă-nvățasem cu tine versul tău agheasmă era pentru mine ochii dimineții cu ea îi

Înserare. Burniţează rar şi mărunt. Nu mă grăbes. Timpul şi vremea sunt una cu mine. Mă las în voia paşilor. Mai bine pe stradă decât în casa pustie. Lume pestriţă care-ncotro ca în tâmpla mea

ninge viscolit ca o mânie criminală cu fiecare rafală am sentimentul ciudat că afară-n ferești bate gândul meu cald plecat către tine în toamnă neprimit alungat acum înghețat vrea să se-ntoarcă

viața a făcut să mă-nvârt în cercuri diferite în timp mi-am dat seama că lumea cu toate-ale ei e atât cât poate-ncăpea în mintea fiecăruia și că părerea mea poate sau nu coincide cu-a celui cu

mama, dumnezeu să-i odihnească sufletul, era o femeie frumoasă. într-o amintire o văd suflecată, până la jumătatea pulpelor, cu picioarele-n lut, cu burta la gură, călcând hoaspa și paiele, cu

în zori de zi în fiecare zi tot omul e-un Ierusalim și-ar trebui cu flori de gând să-ntâmpine cuvântul dar nu-i așa zarafii biciuiți și cu tarabele răsturnate cu fariseii dimpreună au reluat în

poate ar trebui să mă retrag în cochilie sub frunzarul clipelor câte-or mai fi de trăit digerând amintirile cândva cineva într-o primăvară făcând curat în grădină găsi-va cochilia goală pe

se-ngână ziua cu noaptea ca viața cu moartea la sfârșit de amurg privesc spre Ceahlău și nu știu unde se termină muntele și unde încep norii și mă întreb ca un hăbăuc cum sunt de mai

Gonim călări pe umeri fistichii Trecând prin secţiuni bizare. Pe cerul priponit în mare, Gonim pe umeri fistichii. Perdanţi, abulici şi zurlii, Ne hilizim şi când ne doare Trecând prin

ce-al dracului mai sunt potop îmi vin cuvintele pe limbă mă cred poet cu toate că nu sunt scriu în delir doar lumea nu se schimbă e-aceeași genială și scălâmbă felia-a vieții poezive ce

cum sufletul ți-e atacat, așa din senin, de-o tornadă și unde, doamne iartă-mă, să te mai ascunzi? la naiba, n-ai unde de-aceea te lași dus în rotire nebună,atent doar să nu te pălească în cap

crăpase pământul în vara toridă săpam în fundul grădinii la un gropan fântânarul cu nuielușa lui de alun găsise acolo izvorul ca osul de tare pământul scrâșnea sub târnăcop sterp lutul părea

să nu te duci astăzi la mal de mare tu pescărușul meu rănit mai rabdă-un pic înghemuit aripa frântă-i grea de-atâta sare a lacrimilor plânse-n gând gemând se sparg de țărmuri valuri

ce băi să facem să dregem să fim mâna lui un baltag spintecând aerul rahat pluralul e condamnat și condamnabil singularu-i stăpân doi trei patru și cinci șase șapte opt și nouă sunt scoși din

o stare, un gând, o idee, sub tâmplă apar ca ouăle în cuib. vor cloşcă să le fiu să facă pui. nu-s cloşcă bună, recunosc. mereu uitând de ele, se răcesc şi puii mor. unii trăiesc şi când aud

în gând din când în când îmi amintesc de mine zâmbesc parșiv e-un tip anost prea cenușiu suspect cât de discret o fi spion avem același drum firesc politicoși ne dăm binețe dar sunt

................................. poate de aceea ieri când între cer și pământ era o calmă risipă de alb l-am întrebat de ce nu mai stai la pervaz cu nasul lipit de geam și nu mai

moto: "fiecare lucru are timpul lui de a fi făcut, şi numai atunci când vremea îi vine". Eclesiastul. - Am un măr, dom'le inginer, singurul din

pe cer de ieri decapitat închis o urmă de-i vedea că se prelinge spre-un cub de-opal absurd turtit ca ochiul spart umplut de sânge privește-n hohot năucit mimează gândul rotunjit și scuipă-n