dileme . 1.

mă bântuie de-o vreme INFINITUL ca floarea unui cui în gheată iar eu, maratonist fără de mâini, cer eului din mine ajutor cum am făcut la ananghie de-atâtea şi de-atâtea ori şi altădată. îmi spune el: eşti bulversat, habar nu ai ce e cu tine, dar dacă vei privi mai bine, îţi este mintea tomberon în care viaţa ta cu mâini curate şi prea murdare deseori ţi-a aruncat resturi, pungi de rahat şi de gunoi, speranţe, doruri, vise... şi cărţi, da, cărţi de fel şi fel sub ochii tăi ajunse ferfeniţe... cu tine ia-ţi gunoiul tot şi, călărind pe gând ţinteşte infinitul iar eu, ca eu al tău mă voi roti încet, încet... şi am plecat pe gând în infinit, spre? nu ştiu, poate spre neant, lăsând în urmă eul meu rotindu-se neîncetat, în fracţiuni de grad în grad, legând plecarea mea, cu gând de gând, părând păianjenul ce lasă fir de funigel în toamna care sunt...