cea de a doua aflare a capului...

moto: "fiecare lucru are timpul lui de a fi făcut, şi numai atunci când vremea îi vine". Eclesiastul. - Am un măr, dom'le inginer, singurul din grădină lăsat să crească în voia lui. Nu l-am tratat niciodată. E un parmen auriu, bun roditor până anu trecut când, s-a întrecut în rodire de-a trebuit să-i pun crăcane doar că n-am înţeles nimic, merele căzând înainte de vreme. - Câţi ani are? - Dacă l-am pus în 2008, 17, nu? şi asta voiam să vă spun, e plin de licheni. - E cam pe ducă, zice, lichenii prevestesc agonia, uscarea. - Şi, nu mai e nimic de făcut? - Ar mai fi o variantă. E nevoie de un set de 10 tratamente, costisitoare. Mai bine pui altu... - Totuşi, o ultimă şansă... - Să intri cu ferăstrăul fără milă în el, să-i laşi doi, trei craci laterali cu câteva mlădiţe de rod, să-i ungi rănile cu grunt de cupru şi cu astea trei substanţe amastecate în zece litri de apă, după ce cu peria de sârmă i-ai dat jos toţi lichenii, îl stropeşti abundent.Mai vii în april... Şi ieri asta am făcut, cu mâinire în suflet. Crac după crac sub tăiş zgomotos de drujbiţă cu acumulatori cădeau gemând parcă privindu-mă dureros cu ochi de floare închişi. Măcar, îmi ziceam, e sub anesteziile iernii. Rănile, guri urlând în tăcere i le-am închis cu otravă de cupru. Cu peria de sârmă, ferm dar grijuliu să nu-l zgârâi prea mult, i-am scos cămaşa parazitară. Adânc vătămat părea ca Hercule dezbrăcat de cămaşa lui Nesus. L-am stropit după sfat. Baia să fie cea de pe urmă?... Dau foaia. Păşesc aiurea prin pădurea de gânduri. Era la începutul lui martie când l-am plantat. La două luni jumătate, după lungi ezitări, mi-am plantat şi eu numele altoit, să nu-şi uite prima ţărână, în grădina pe care o vedeam ca un Eden, agonia. Era pe 25.05.2008. Am venit cu suflet deschis şi un simţit "Bună ziua". Suspicioşi editorii, ca mine când l-am sădit, s-o pride, nu s-o prinde, m-au dat la Atelier. Nu m-am uscat. Mi-am crescut rădăcinile în noul pământ aşteptând, aşteptând... El a dat rod la doi ani. Un buchet de flori cu trei mere. L-am lăsat pe cel mai viguros.S-a copt şi-a fost bun, m-am bucurat. Mie abia după şase mi s-a spus: Nu eşti chiar pădureţ... Am văzut cum mulţi din pomii de ieri au muţit, de ei nu mai ştiu. Văd azi alti pomi, unii chiar aproape exotici şi printre ei mă simt plin de licheni. Sunt ca cel din grădină ciuntit dar încă mai sper... Se nasc, cresc şi se sting imagin de gânduri. Vălmăşag de teme, idei, ca într-un film derulat în viteză. Agăţ din când în când câte una şi scriu repezit, aproape liniar de rândurile par şerpi lunecând pe hîrtia de scris. Îmi dau seama că aşa am făcut mereu chiar şi cu numele meu. De teamă să nu scap firul gândirii? Unde ţi-i capul Ioane? Pentru prima oară azi îmi voi scrie calm, cu litere mari numele pe verticală gândind la un acrostih. I O A N Înghesuiţi literele şi veţi vedea un omuleţ care îmi aduce aminte de armată când, transmisionist, alergam purtând în spate staţia radio cu antenă filară... I=ul cu punctul în cap să fie oare antena cu care comunic cu Tatăl dn cer? Întreb. Deci exist. E bine? O fi, de unde să ştiu?...