încă e bine...

întâi ești grădină cu straturi. tot încolțesc din tine plantule. într-o zi, nici nu stii când, te plesnește în moalele capului lumina și toată grădina se umple de flori. simți și trăiești nemurirea. te-nsori, iubești, faci copii, ca tine nu-i nimeni. dar afli uimit că bunicul tău a tăcut,că i-a inghețat zâmbetul și privirea lui blândă s-a stins. miros de tămâie, negre veșminte, car mortuar și-o groapă deschisă-n pământ și în tine care dureros îl înghite. prima cruce,primul rid,primul fir de păr alb neștiut. alți bunici, cunoștințe, prieteni, părinți și tot așa, din ce în ce mai multe cruci... se rup poduri, se prăbușesc morminte, se adâncesc ridurile, fața îți cade. greutatea morților din tine îți îngreunează pașii, îți deformează coastele, te-ngheboșezi sub povara lor. crucile albe, căzute sau nu, le porți la vedere în păr. și vine, doamne, vine ziua în care, grădina înflorită ce-ai fost, acum țintirimul peaplin, își închide porțile. solemnă și nepăsătoare te primește marea grădină... mă uit în oglindă, e bine, încă nu-i plin cimitirul...