heghedus camelia

înlăcrimate umbrele serii tăinuiesc vânătorii când arma-și aruncă pe cărarea îngustă care la stâna urcă unde se opresc și privesc... mieii negri cu lupi albi se hrănesc sacrificiul se

“Trăim azi într-o lume absolut nouă, Iar țesătura întâmplărilor ne învăluie trupurile, Ni le scaldă Într-o aură de bucurie. Ceea ce oamenii de altădată au presimțit uneori prin muzica lor, Noi

ceruri copleşite orizont extenuat o saturare cu materie răspândită printe suflete goale concretul răzuie de albastru cerurile în timp ce plombe cimentează cu

timpul își deapănă secundele monoton în tăcerea funebră activitatea misterioasă a gândurilor scurtcircuitează lanțul tensionat al simțirii veriga iubirii cedează cea dintâi undeva între

teritoriile ne sunt delimitate încă nu știm ce se va întâmpla atunci când ne vom urî singurătățile e doar o iluzie a întregului de vreme ce ne petrecem centrul de greutate în imaterialitatea

foto: www.hoax-slayer.com

mă agăț de ochiul trecătorului care plutește pe propriul zâmbet o fi mat sau eu invizibilă înghit întrebarea cuprind cu palmele mâna murdară a copilului-cerșetor întinsă spre fereastra mașinii

arabesque departe șiroiești ca o apă printre casele ce se revarsă noaptea ca sânii unei femei din decolteul străzilor luminate prea devreme te-ai întins după fruct acum mergi înainte în

pe pământ alb înfrunzit mi-am dorit să fiu și am fost înainte de vreme. tu, omule negru care crezi că iubești nemăsurat, toate câte le știam ți le-aș fi spus, dar ai pretins că te-ai născut

știu mai ales /arhitectura mâinilor cu gesturi lipsite de imaginație luate la rând dintre coperțile dicționarului de dureri despuiere/jupuire/prădare /cum e să fii haina roasă de moliile

cântecul răsturnat din gondolă bate ora tristeții confuze pe lângă zidurile cojite intimitatea murmură halucinant asemenea chemării unei femei desăvârșit frumoase prin goliciune

îți mai amintești siluetele noastre febrile deficiența lor în executarea pașilor refuzul convenției și nestăpânita sete de dans era o noapte goală în inima verii mirosul înțepător al vântului

La Jaipur se visează același vis “de romanță grotescă, de tragedie halucinantă”* despre care citesc cu surprindere acum, la vreo două luni după întoarcere, că-l visează orice vizitator al Indiei

un ochi îți plânge în celălalt ca o lună plină plutesc eu peste o armată de vârcolaci șapte părți de lavandă șase de rozmarin cinci de trandafir trei părți de iarbă de munte două de frunze de

am putea vorbi despre o firească dispoziție pentru nebunie în disoluția lucrurilor atinse de teamă ca nu cumva dragii să ne urmeze în mica alienare secretă ispitind zilnic cu delirul cel

cântecul răsună ca o lighioană rănită irisul cuvântului nisipos ca un deșert fără limită vameșii îngână noi refrene care macină creieri muchie de cuțit tocită de vreme pietrificând