Scara lui Iacob

În Scara lui Iacob nevoia maladivă de certitudine acompaniază nevoia de credință, iar dedicarea totală reclamă un suport motivațional. Dumnezeul Martei Petreu nu este o abstracțiune, ba chiar s-ar putea spune că ea face parte din categoria „clasiștilor”, adică a acelora care își reprezintă „ceea ce din punct de vedere metafizic este cel mai puțin concretizabil cu putință, și anume pe Dumnezeu, sub sau în forma celei mai alogice metafore din istoria omenirii: ca om” (G.R. Hocke): Înalt el stă rezemat de această poartă înaltă a elementelor// Îl privesc drept în ochi și el mă privește drept în privire// Nu știe ce să facă/ să o deschidă sau să stea să aștepte/ până când unul dintre noi ca un turn se va prăbuși// Ne privim pe viață și pe moarte/ ne luptăm/ sprijinindu-ne unul de altul cum se sprijină în iubire un bărbat și o femeie/ ori cum se sprijină cu ură unul de altul dușmanii/ Aproape că mi se pare că-l iubesc. Poeta nu se numără printre aceia care validează afirmația intuitivă a lui Karl Jaspers, anume că „cea mai hotărâtă apropiere de Dumnezeu se află în lipsa oricărei imagini”, chiar dacă instantaneiele sale sunt de o interioritate atât de încordată încât sugerează un fel de autism voit: Eu stau ca un orb închisă în mine/ Mă doare – deci știu că sînt vie. Scepticismul manifest față de credința necercetătoare naște un exaltat sentiment al individuației (știu că în mine specia umană a atins un oarecare triumf), generându-l pe cel al puterii.

Când evidența existentului nu înseamnă nimic fără lămurirea obârșiei lui, se pornește, purtând viața și purtând moartea pe propriile picioare, în căutarea unui adevăr filozofico-teologic. Personalitate puternică, însângerată la glezne și suflet, Marta Petreu ignoră micile prinderi în capcana locurilor comune (realitatea cea mai reală/ trece ca un buldozer/ peste existența ei atinsă sau mărșăluiesc și curg una în alta/ ca nisipul într-o clepsidră/ armata învingătoare/ și armata cealaltă a celor atinși). Forța și sinceritatea contextului reabilitează însă valoarea expresivă a formulărilor uzitate. Poezia este spațiul rezervat în exclusivitate ei și lui Dumnezeu. Între tot și nimic, ambii trec cam prin toate ipostazele imaginabile. Asaltul declanșat asupra divinității e cumva înspăimântător prin curaj și rece prin acea obiectivitate care separă ideea de sentiment. Sorții lui în ce privește limpezirea sunt destul de îndoielnici chiar și atunci când, ca și aici, pornește dintr-o neliniște stringentă, vecină cu panica metafizică. Revolta împotriva taciturnului Dumnezeu conține totuși o doză – nu neglijabilă - de eficiență, constând cel puțin în acalmia de după furtună sau în vindecarea sufletească prin terapia suferinței: aș fi vrut să câștig/ n-am putut/ Deci facă-se voia lui a oricui. Manieristă doar din punct de vedere al recurgerii la destăinuire, la spovedania rebelă opunându-se sublimării unui sine prea încercat, poezia Martei Petreu demască formația ei de gânditor - pentru care efectul scrisului nu primează asupra cauzei. Iar între cauză și efect meridianele sufletești se arcuiesc spre cele două ipostaze ale adevărului: tangibilul și sâmburele său, lumea materială și golul ultim. Necesitatea de a vedea dincolo de lucruri generează sentimentul dematerializării: În pământ apă cer și foc aș fi vrut să rodesc/ și n-a fost cu putință/ Amintirea paradisului/ când eu/ sînt de niciunde. Asceza de-sexualizează. Scara lui Iacob este ne-masculină și ne-feminină, deși nostalgică pe alocuri după o feminitate jertfită în numele nimănui: unde sunt peștișorii ce veseli, unde sunt dorințele, remușcările, nălucile, și fata aceea subțire cu sânii tineri? Detașarea din constatarea incertitudinii faptului câștigat și a certitudinii celui pierdut îi conferă un plus de forță.

Sentimentul autodepășirii însoțit de cel al predestinării generează continua stare de conflict: între putere și umilință (Dar ne purtăm fiecare războiul nostru rece/ jocul nostru grotesc/ împlinim neclintit scenariul ce ne-a fost dat) între speranță și un fel de spaimă universală sau între senzualitate și intelect (A trecut de mult miezul nopții/ miezul vieții oho de mult a trecut/ îmbrățișează-mă ține-mă lipită de tine/ și spune-mi povestea aceea ciudată și nouă:/ ce feminină ești marta și ce senzuală). Conștiința mistică de sine împreună cu facultatea de a descifra semne/simboluri ale absolutului alimentează neîncrederea poetei în realitatea lumii materiale, accentuându-i starea de singurătate - frumoasă, smintită, fericită, trufașă, fatală. Înțelesurile mici și domestice ale vieților altora alcătuiesc o împărăție străină, o contradicție tragică, din care absoarbe mai ales groaza iraționalului. Sfidând viața, moartea și umanul, agasată de doctrinele pe care suntem constrânși – mai ales ereditar (Eu sunt om. Numai om) - să le acceptăm fără a le putea înțelege, pornește pe căi insolite în căutarea ritmului vital al esenței divine. Monologul singularizant al Martei Petreu, cauzat de nonconformisul și intensitatea raportării la ontologic, reflectă o zguduire autentică. Verbele au un caracter șuierător accentuat de context: bandajează, săgetează, sfâșie. Într-un spațiu auster, ea nu pare a se concentra asupra figurilor de stil. Poate și din acest motiv scrisul i se încheagă ca o metaforă de ansamblu.

Explozia de sens de la finele flagelului lăuntric care este Scara lui Iacob constă în recunoașterea Lui, a suferitorului tragic rezemând aceeași poartă înaltă a elementelor în cea mai aspră și mută singurătate posibilă. Fiindcă solitudinea Lui, ca o fântână în care se adună singurătățile noastre, este desăvârșită. “Marea iluminare interioară e necomunicabilă” scria Pârvan în memorialul Tăcerii. “Tăcerea e Zeul Necunoscut”. S-ar putea privi avântul lirico-filozofic al Martei Petreu ca o astfel de inițiere întru Tăcere: “pentru suprema armonie a sunetelor care nu rănesc, a culorilor care nu strigă, a gândurilor care nu tulbură, a iubirii care nu cheamă ci merge”. Într-un sfârșit îl recunoaște pe bărbatul care există și-i lipsește de la facerea lumii: El este al meu. Mutul. El a venit aici pentru mine. Iar pentru omul atins de muțenia Lui, speranța, voința, durerea, iubirea și moartea se îndreaptă către tăcere. El tace. El știe să tacă/ El mă privește ca pe o picătură de apă/ bombată/ pe mâna lui stângă/ El știe. El știe precis ce m-așteaptă/ El știe ce luptă pe viață și pe moarte se dă înăuntru/ El știe că celulele mele se-nfulecă lacom una pe alta// El tace. Lupta pe viață și pe moarte, specifică armatei celor atinși, se dă întru valorizarea suferinței. Neputința de a accepta nonsensul ei este una dintre cele mai frumoase și creatoare însușiri omenești. Iar una dintre virtuțile Martei Petreu e tocmai această regenerare spirituală prin suferință, această transformare a durerii “dintr-o stare negativă într-o experiență cu un conținut spiritual pozitiv”(Mircea Eliade).