George Pașa

Albastrul preamărea imaginea, Roșul dădea doar amploare, Albul se-amesteca în acele alcoolice culori ce Beau și ultimul strop de lumina. Eram împreună cu umbra-mi, agățați de Scara cu trepte-n zigzag

O pânză deasă, fină și solidă se-ntinde între somn și acțiune. Păianjenul gândirii o parcurge, realizând suprema joncțiune. Și drumul de la punct către o sferă, și spațiul vid din unu

Stau cufundat, ca un purpuriu al amurgului, în împărăția lui Priap, grădina cu-arome adormitoare. Mă refugiez, încolțit de multitudinea de umbre-a inceputurilor, în spirala lentorii.

* Și-n clipa aceea pasul tău călca ușor pe asfaltul denivelat. Treceai tristă și abătută, asemenea gândului meu încarcerat în spațiul nebulos și plin de nostalgice regrete al amintirii. Ochii

Din sferic se naște concentrarea privirilor c-umede raze. Câmpul reflecției se-ntinde din ipoteze spre concluzii. Aceleași patimi își revocă apartenența la vecie și-un contact tenebros,

Peștele se zbate pe uscat, iar apa e departe, departe... Solzii săi aurii fură tot mai multă strălucire din soare. Dar ce folos?!

-1- am urmărit concretizarea unei nopți umbre-ntunecoase-și lăsau pecetea lor peste șerpuitoare cărări pe cer se zărea o minge de aur cu care se jucau copiii nopții în somnambulica

În răgazul pe care îl am, între o poezie și alta, plec în căutarea bizarului pește al visului. Aștept la țărmul poeziei îndelung, de cârligul ideilor peștele visului nu se-agață, dar am

Neantul purifică setea de stingere eternă. Mă plec în fața aceleiași ființe de abur, trecem, alături, prin spațiul infinit al tristeții, ne plecăm, din nou, în fața tuturor lucrurilor,

Ființe de abur, ne șterge timpul cu mâna-i nevăzută de pe oglinda efemerului. Bat orele negre în amfora închisă a sufletului. Ființe de abur, ne reflectăm în marii ochi ai privirii, ne

din canalele timpului a răsărit floarea-de-colț(i) te mușcă de carne(a) inflamată te doare în părți de ceea ce scrii citești aiurezi cu umor îndrăznești să te-afirmi uneori \"totuși este trist în

Și pe urmă s-au rupt toate firele de comunicare. Căzut în groapa vulgară a limitei, aureolat de-ndoială, beam ultimul strop din dulcea otravă de iubiri răzlețe. Ca un dascăl bătrân

Floarea aurie a visului își deschide petalele, udate de roua azurie a inocenței. Misterele de nepătruns ale ființei atrag simțirile cuprinse de febra tristeții. La poalele Muntelui Speranței, te afli

Eu pornesc dinlăuntrul cuvintelor, descriu în drum o traiectorie curbă, egală cu lungimea de undă a dorințelor planând neobosite prin lumea ideală. Ca pe o rachetă exploratoare de noi spații,

Aceiași castani ne mărgineau cu-amar îndoiala, fructele lor cădeau ca lovite de-un trăznet. Culcat între lujerii visului tău, inundat de-ntristare, doream o plimbare în doi, cu soare și

Eu sunt croitorul ce-ți taie inima în bucăți, căutând iubirea pierdută sau uitată în atriile sale. Aș vrea să fiu însă olarul ce-ți modelează chipul după înfățișarea primei femei, acelei

Și floarea aceea gingașă, violetă, crescuse deasupra unui cuib de vipere. Niște vane reîntoarceri în materia ființei- sentimentele- formau albii adânci. Mut și străin de mine însumi,

Imaginea ochiului reflectat în sine, marele ochi al privirii scufundate-n real, trecerea lentă a sensului prin cifrul ideilor, toate răzbat la același semnal. Hieroglifă a inexprimabilului,

O pace adâncă se lasă- pasăre abisală- pe umărul stâng al sufletului. Un greiere zgomotos- mesager al melancoliei- își plimbă arcușul pe corzile întinse ale inimii. Sângele preia

Un pescăruș amarnic, rănind cu țipetele sale prelungi tăcerea mării, se-apropie de țărm. Iar valurile se agită, rănind cu aripile lor de spume tăcerea pietrelor. Eu tac.

-Iubesc în viitor - îmi spuse cuvântul, dându-mi ușor un bobârnac de consoane peste nasul împătimit de umor. - Dar tu, nenumitule, neatinsule, pui de lele fără piele de vocale, de ce,

-1- Capcana impusă scriiturii de mersul leneș, desfrânat al cuvintelor, atingerea moale a limitei, coborârea în tine însuți ca-ntr-o teribilă prăpastie, cerneala literelor luând forme ciudate pe

Liniile se întindeau, cumva nedeslușit, printre semnele lucrurilor, șerpuiau printre alte linii abandonate. Cuprins de febra risipirii, roșul se-amesteca timid cu-albastrul pe pânza