George Pașa

Am observat că ai schimbat încadrarea textului de la personale la proză și e bine ce ai făcut. E-adevărat, e o proză lirică, tu rămânând poetă și aici, cu remarca amicul Ioan, care a spus unele lucruri ce ar face inutile remarcile mele. Descriptivul place ochiului și sufletului, dar nu scapă în unele locuri de privirea necruțătoare a criticului. Nu-ți cer să schimbi, dar aș dori să fii mai atentă altădată la influențe. Mă refer aici la două construcții pe care le-am mai întâlnit undeva într-o formă apropiată: \"o forță stranie mă chema afară\", \" ca niște promisiuni demult uitate\". Sigur, interferențele sunt oricând posibile în cazul oricărui creator.
Poate e totuși prea romanțioasă proza aceasta, motivul ar fi lirismul ei pronunțat.

Revin, după ceva timp, și cu un semn de lectură în pagina lui Vasile Mihalache. Textul nu mi se pare nici mai bun, nici mai rău decât multe dintre poeziile autorului, din păcate prea puțin citite față de valoarea lor. În general mi se par deosebit de reușite imaginile evidențiate și de antecomentatori, luând fără îndoială în calcul și importanța întregului, bine închegat, fără prea multe excese stilistice. As spune că simplitatea, așa cum o văd eu, neconfundând-o cu simplismul, e unul dintre punctele forte, apoi atmosfera meditativă, în care feliile realului sunt inserate într-un mozaic de gânduri. De la o secvență poetică la alta se trece, într-un fel, la o altă ipostază a eului, una a înstrăinatului, sau mai degrabă la o detașare de sine și privirea autoscopică.

Un poem existențialist, aș spune, cu unele urme din neomodernismul anilor *70. Dar acest lucru mai puțin contează decât autenticitatea.

P.s. La mulți ani, Vasile Mihalache!

Bucuria unei descoperiri se îngemănează aici cu tristețea neînțelegerii. Saltul oricum nu este în gol, pentru că de aici adevăratul conținut urmează. E bine că îți eliberezi povara și prin acest sarcasm și ironie ucigătoare, chiar dacă sunt și eu obiectul acesteia. Ieri nu văzusem multe, creasem confuzii ridicole. Nu lua în seamă tot ce spun, credeam că te ajută mai mult sinceritatea.
E bine că nu se lasă cortina, chiar dacă actorii vor fi probabil mult mai puțini. Poți interpreta și singur rolurile:
\"piesele mele-s la scenă deschisă
cortina nu se lasă niciodată
și nici nu se ridică
cade să-și scuture praful
să scape de t
din altă paranteză
dintr-o altă piesă
să nască
iluzii, confuzii și
nori de gând\".

P.s. Un an mai bun, maestre și scuzele mele pentru că te-am dezamăgit. Mai bine tac!

Yannelis, apropos de floare, eu cred că e floarea de nu mă uita. Ieri mi-am dat seama prea târziu că în versurile \"incriminate\" era portativul Poetului din casa cu iederă. plus alte confuzii pe care le-am făcut.
Aici remarc în special ulti ma strofă. De ce, vei înțelege. Nu trec nici peste penultima, unde mă simt atins și eu de ascuțișul ironiei tale, deși în antepenultima punctul de plecare aș spune că e tot la pașadia.

Eu nu sunt poet, critic, nici atât, am trecut pe antipoezie!

Multe împliniri în \"anul Crăciunului\"!

Ecaterina, asemenea comentarii ne-am dori mereu, dar nu e posibil, pentru că nu totdeauna suntem inspirați. Observațiile pe care mi le faci sunt întemeiate, știam și eu că datorită \"barajului\" creat între mesajul emis și receptare nu prea mai sunt citite poeziile mele. Dar aici cred că nu mai pot face nimic, pentru că eu sunt în ipostaza unui simplu interpret al unor mesaje ce vin din întâmplări revelatorii. Și la urma urmei, nu scriem cu privirea spre cititor. Dar voi avea în vedere aceste observații corecte.

Pace sufletească îți doresc, acum, la trecerea spre un nou an!

Am să încep cu finalul, anume cu imaginea în care apare numele lui Miron Pompiliu și inorogul ce privește minunea de dincolo de poveste. Chiar dacă melodicitatea versurilor are cumva un sens, totuși sunt parcă prea multe rime facile și clișee: \"visarea\"/\"marea\"; \"ea\"/\"stea\"; \"vis\"/ \"abis\" etc.; \"nor de gând\", \"blânda ei lumină\", \"spuma unui val\", \"sărut plăpând\" etc.

Nu înseamnă că textul nu-și păstrează în structura profundă valențele sale misterioase. Mai știu că acest cântec adoarme cumva vigilența cititorului leneș (în acest sens, sunt asemănări cu poezia \"jocului secund\" barbian. Nu spun că nu-mi place textul, dar aș dori ca limbajul poetic să fie inedit, chiar de ar însemna, cum spuneam cândva, \"ștergerea prafului de pe cuvinte\".

Cu același respect prietenesc, sperând că n-am deranjat prea mult, vă urez împlinirea tuturor viselor creatoare!

N-am pretenții de \"exeget\" (așa cum se peonunța Maria Gheorghe într-un com. pe o altă pagină), dar voi spune doar că textul are un incipit și un final reușite, după opinia mea de nespecialist. Primele două versuri le apreciez pentru reflexivitatea lor. Finalul mi-a plăcut, dar și m-a amuzat (tot delectare se cheamă1). M-a amuzat pentru că, luate în sensul lor denotativ, cuvintele pot trimite și la fapte. Uite, spre exemplu, eu cred că ar fi trebuit să spui \"concentrare\", dacă nu cumva te-ai referit la concentrația unor compuși chimici din culori. Ce zici, voi trăi poezia până la capăt?!

Cu prietenie și cu. urarea de noi succese în anul care vine.

A se citi, în al doilea paragraf, fără \"sigur\", de asemenea, fără virgulă între \"m-am referit\" și \"la treptele\" (am apăsat din greșeală o tastă în plus).

Iată și un colindător la fereastra virtuală, deși nu mă așteptam să mai fiu vizitat. Maria, tu ai tras o brazdă către un viitor incert, dar să fim încrezători. În cine? În ce? Sigur, în Dumnezeu și în puterea Cuvântului Său.
Sigur, textul are multiple valențe, tu descoperind unele dintre ele. Spun numai atât: dacă în texte mai vechi m-am referit, la trepte de aer, de foc, de apă, la scara cu trepte-n zig-zag ce preamărea culoarea fundamentală - iubirea, aici am realizat o sinteză, adăugând și elementul pământ. În ceea ce privește coborârea, dacă urmezi paradoxul, vei vedea că este tot o cale ascensională. Timpul n-aș spune că e plin de el. Dacă te-ai referi la timpuri, nu te-aș contrazice.

O trecere luminoasă în noul an îți doresc!

\"pe calea\"

La fel de sincer îți spun că semnul tău de lectură are o exprimare incoerentă, încât nu am înțeles mare lucru și nici n-am să risc a merge calea presupunerii.

E un text interesant, cu idei pe care aș putea să le combat, dar voi respecta viziunea autoarei. Punctul forte este esențializarea, despre cele slabe nu voi vorbi. Numai pleonasmul din final nu-l pot accepta: \"bicicletă cu două roți\". Puteai spune și trotinetă, dar, cum spuneam eu odată, n-ai fi ajuns mai departe de-un zâmbet!

Eu spun că e un text acceptabil, nici slab, dar nici deosebit.

Cu o singură obiecție, anume utilizarea sintagmei \"ridurile... din pântec\", prea des uzitată, poezia mi se pare bine realizată stilistic, celelalte niveluri ale textului contribuind și ele la crearea unei atmosfere de spiritualizare profundă. Versul de început și cel final încadrează rotund imagini ale unor trăiri la limita transcenderii. Cred că versul final va constitui o deschidere spre noi revelări ale poeticului în creația Danielei Luca. Îi urez Alte realizări pe măsura talentului ei incontestabil.
Sărbători fericite!

Valeriu Sofronie, dacă nu dorești să răspunzi unui comentariu argumentat, în care sunt subliniate și reușitele textului, e problema ta. Dacă ai vrut să-i răspunzi numai lui Cristi Marble, ar fi trebuit o altă punctuație, altminteri dublarea numelui mi se pare jignitoare. Și eu cred despre domnul Marble că este o clonă, dar nicidecum a mea. Se vede că n-ai citit ce scriu ca să vezi diferenta de stil și nici nu știi că datorită unei intervenții a domniei sale eu am șters un text. Spiritul Crăciunului nu trebuie să ne scadă din obiectivitatea aprecierii.

Vă urez sărbători fericite!

Cristi, ai dreptste, nu prea mergea \"colbul avid!, nici măcar în sens figurat, având o nuanță peiorativă, fapt pe care nu-l doream nicidecum. De aceea am modificat în sensul dorit inițial. Cât privește \"speranțele crescute în puf\", nu-mi aparțin, ci e mai degrabă o ironie la un alt mod de a fi. Într-un fel, e aici o anume obiectivare a viziunii.
Mulțumesc pentru semnul de lectură. Îți urez și eu: Sărbători fericite!

Valeriu Sofronie, dincolo de simbolistică, primele două versuri sunt hilare, în opinia mea. Logic, dacă aș urma firul enunțului, n-ar trebui să vă recomand decât scurtarea unghiilor pentru a rămâne poet. Îmi cer iertare, însă următoarele versuri salvează totul. Ultimele sunt chiar deosebite.
Cu respect,
George Pașa

Maria, poate că hățișurile memoriei complică inutil (sau poate că nu!) un aspect al realului ce s-a lipit undeva pe retină. Cu ani în urmă, pe un bulevard din Ploiești, o vijelie rupsese de la jumătatea trunchiului un tânăr castan. A fost o imagine care, surprinzându-mă și într-un moment de sensibilitate extremă, pur și simplu m-a cutremurat. Simbolistica acestui text este adiacentă acelei impresii. Am mai scris vreo două poezii marcate de același moment, dar cam vetuste, deși impresia era mult mai vie și mai directă.
Cât privește impresiile tale ele sunt aproape de adevăr. Cred că fiecare poet caută ceva anume, iar uneori și găsește.

Îți urez multă lumină și pace sufletească de sărbătorile ce vin.

Un portret bine realizat al unui Om. Cu toții avem probabil în minte imaginea câte unui dascăl, unii dintre noi luându-l ca model. Azi mult mai rar se întâmplă așa. N-aș vrea să fac un elogiu, mai ales că bănuiesc la ce profesor te referi, dar mă impresionează că îi ești o ucenică fidelă.

Într-adevăr, e un text plăcut, dar nu mă pot detașa îndeajuns de el pentru a-l remarca și altfel. Ca să folosesc totuși un stil mai simplu de a comenta, voi spune că mi-au plăcut mai mult vrersurile următoare: bandajez texte magice pentru lumea de apoi\", \"iubitule pe spatele tău sunt plaje și mări capabile să mă cuprindă\" sau ultimele două versuri din text.

Cu plăcerea lecturii,

Ce pot să spun, încă de la început, este că această personală a lui I. M. Popovici, ca și altele, de altfel, transgresează granițele dntre speciile literare, fiind greu încadrabilă într-o orientare literară, deși are și metatext, și onirism, și înclinații spre suprarealism etc.

Există și indici textuali univoci, dar și deschideri prin plurivalența formelor ce sunt bine așezate pe tabla de șah a lumii. textul, organizat în trepte, își rostogolește bila printre faliile de timp, de la \"începutul începuturilor, direct prin zid, în lumea cu scară dublă\" până la \"loc(ul) pentru sfârșit\" din \"nwglijenșa orei\". din vârful piramidei, dimensiunile lumii se între-zăresc prin \"poarta memoriei\". impresionantă e relașia dintre întâmplări tragice, reale și altele ce vin dintr-o altă dimensiune, dar în semnele căreia se citește (mai precis, se scrijelește) un destin.

Sunt multe de spus, dar n-aș vrea să dezvălui mai mult, lăsând cititorului plăcerea de a umbla (ne)stingherit prin labirintul textului. Însă, pentru Timișoara cu \"urme roșii pe albul zăpezii\", pentru puterea de a ne reîntoarce mereu la izvorul Cuvântului, consider că textul merită recomandat. E umila mea opinie.