castanul înghețat

poemele tale sunt parca in cautarea unei \"rara avis\"... unele alearga spre o prapastie, se opresc pe buza ei umeda cu rau de inaltimea golului... o iau inapoi spre \"castanii rosii, parfumati si naivi\" dezlegati de imparatia gheturilor... sa dea posibilului o sansa...

\"doar atât

rămânea eliberarea focul duduind într-o sobă

fumul încoronându-l în drum către stele

în spațiul gol mă mai întorc ades\"

cu gand bun ales pentru tine,... \"Pasadia, pas descult prin infinit\"
maria

Maria, poate că hățișurile memoriei complică inutil (sau poate că nu!) un aspect al realului ce s-a lipit undeva pe retină. Cu ani în urmă, pe un bulevard din Ploiești, o vijelie rupsese de la jumătatea trunchiului un tânăr castan. A fost o imagine care, surprinzându-mă și într-un moment de sensibilitate extremă, pur și simplu m-a cutremurat. Simbolistica acestui text este adiacentă acelei impresii. Am mai scris vreo două poezii marcate de același moment, dar cam vetuste, deși impresia era mult mai vie și mai directă.
Cât privește impresiile tale ele sunt aproape de adevăr. Cred că fiecare poet caută ceva anume, iar uneori și găsește.

Îți urez multă lumină și pace sufletească de sărbătorile ce vin.