George Pașa

Data viitoare poate scrii și despre pasiunea tipului pentru atlasele ihtiologice.
La început, știindu-mă că și eu scriu texte mai scurte (altfel spus, cu musca pe căciulă!), am început să mă întreb dacă nu cumva chiar se percepe ca fiind lipsite de sens în acele scrieri. Pe urmă mi-am amintit de tipul cu „atlasele” sale (botanice, ihtiologice etc.) versificate și pasiunea sa pentru scrierea titlurilor cu majuscule, așa că am răsuflat ușurat.
Ți-a reușit în mare parte satirizarea acelor metehne, însă, cred că ar trebui să mai scrii un alt text și despre pasiunea pentru ihtiologie a domniei sale. (!) Cum a scris și epigrame, consider că are și simțul umorului și va gusta produsul acesta artistic, chiar dacă are mult piper.

Mi-a plăcut textul și pentru împletirea dintre real și miraculos, cu o intrigă pendulând între ispășirea sufletului acelui prunc după ce fusese ucis și fapta îngrozitoare a propriei mame. la fel, și sansa care îi este oferită Domnicăi de a își găsi liniștea. În acest sens, ultimele doup enunțuri din text sunt sugestive.
În ceea ce privește construcția narativă aleasă, inițial mi s-au părut nepotrivite frazele scurte, care, de regulă, dau un ritm mai alert narațiunii, nespecific pentru un asemenea subiect. Însă, meditând puțin, mi-am dat seama că nu este chiar așa, fiindcă pauzele mai dese impuse de punct lasă timp cititorului să se adapteze desfășurării narative și chiar oferă ceva poeticitate stilului. E impresia mea, dincolo de convențiile din arta textualizării.
În paragraful de după prima linie de dialog, apare de două ori, la început de enunț, conjucția „dar”. Cred că în al doilea caz ar putea fi eliminată fără a se pierde sensul a ceea ce se spune.

Apreciez!

Răzvane, îți mulțumesc pentru impresie.

Dorule, sigur că n-am vrut psalm. Comentariul tău poate că depășește posibilitățile congnitiv-afective ale umilului meu text. Am dorit ceva mult mai simplu (nu știu și în ce măsură am reușit). prima strofă continuă titlul printr-un fel de „schiță” a ceea ce am întrezărit cu ochii minții; a doua și a treia caută siguranța în fața a ceea ce i se revelează, iar ultima destăinuie ceea ce crede că ar fi adevărata siguranță. Nu-i nici o filosofie aici, am încercat să fac abstracție de backgroundul cultural, rămând doar simplul țăran care simte altfel semnele vremii și ale vremurilor. Îți mulțumesc!

Doamnă Dolcu, știu că finalul este prea explicit. Poate că așa a vrut el să vină, poate că am simțit că „siguranța” de care vorbeam e doar în credință. M-am gândit atunci să-l rescriu, dar acolo se terminase și inspirația. Poate într-un alt poem voi fi mai inspirat. Vă mulțumesc!

Mi-a plăcut subiectul acestui text, cu acel suflet care își așteaptă odihna veșniciei.
Sunt, don păcate, cam multe greșeli de redactare, în special, pauze lipsă între enunțuri sau pauze înaintea semnelor de punctuație, semne de punctuație lipsă sau puse greșit. Poate mai revizuiți textul.

Ottilia, Erika,
Sunt onorat de semnele voastre de lectură. Pentru unii, poate însemna aroganță vorbirea despre sine la persoana a treia, dar nu este decât o alegere stilistică. Mai precis, o mai accentuată detașare de sine. Curaj, Ottilia? Poate, în măsura în care aș fi pașă, dar nu sunt. (!) Deși curajul adevărat este când spui „eu”, nu „el”.

și virgula aceea după „Degetele” (este între subiect și predicat).

V-a scăpat o greșeală de ortografie: „cum ști deja”.

Un comentariu foarte bun, nu pentru că ar fi apreciativ, ci pentru că ai simțit și înțeles așa de bine textul. Doar la „pastilă pentru inimă” m-am gândit la altceva, însă, am aflat, cu surprindere, că se poate interpreta și așa.
Mă bucură aprecierea ta, mai ales că este una obiectivă și nu se bazează pe reciprocitate.
Cu stimă,
G. Pașa

Aici recunosc una dintre temele recurente în creația ta, adică aceea a găsirii unui sens vieții și antinomia dintre adevărata vedere și orbirea celui condus de iluzia trăirii plenare a vieții. Aș mai putea zice că sarcasmul tău tipic, reliefat prin permanenta gâlceavă a eului (eurilor) cu sinele, este marcă auctorială.
Cum știi, aș fi preferat o mai accentuată esențializare a discursului, dar înțeleg și faptul că și așa se pare că ai mai eliminat din lesturi. În versul „sapă zborul deasupra unui cuib de frici”, poate singurul în care uzezi de intertext, ți-a reușit bine parafraza.
Ar mai fi o mică eroare de redactare: „teme” în loc de „se teme” („teme că nu a iubit niciodată nimic”).
Felicitări, mi se pare un text bun, care merită aprecierea!

Dragă domnule Geană (Bogdane), într-un fel, m-am poticnit în titlu, dar nu înseamnă că nu ar fi unul adecvat. Spun asta fiindcă unii ziceau că am avut faze creatoare de blagianism (ceea ce-i adevărat), prin urmare, mai cochetez, din când în când, cu formulările aforistice, cum faci și tu, cel puțin în distihul final. (!)Am zâmbit când am citit acele versuri, și chiar am rămas pe gânduri, fiindcă spuneam, într-un comentariu recent la un text de-al Ottiliei, că „poeticitatea (și nu mă refer neapărat la textul de față) permite orice și capătă aspecte din ce în ce mai îndepărtate de esența sa.” Versurile acelea aforistice cam spun ceva similar ideii lui Eliade despre „camuflarea sacrului în profan”, chiar dacă e altceva. Da, uneori „orice” poate fi și altceva.
”Cu scuze pentru deranj”, ca să-l citez pe Liviu Nanu. (!)

Un text care vine cu ceva nou, fără să caute cu orice chip noutatea. Situații grave configurate artistic, atât cât trebuie, prin ironie și sarcasm. O viziune poetică prin care, aș zice, realul este camuflat în absurd. Da, cum spune și Emilian, din punct de vedere estetic aici avem de=a face și cu un manifest sau, cel puțin, un crez poetic.
Nu pot spune că nu sunt imagini poetice care îmi sunt mai puțin comprehensibile, însă, le-am înțeles în felul meu.
Un text pe care și eu l-aș fi recomandat. Acord, prin urmare, gălbioara de la Moara.

Cu scuzele de rigoare, dar textul acesta mi se pare cam școlăresc. Probabil că încerci să persiflezi unele clișee poetice, dar nu prea ți-a reușit. Mă refer, în primul rând, la „mândra toamnă/Cum a venit ea și bogată, și ruginie”, „anului frumoasă doamnă”, „belșug aduce pe câmpie”, Poate dacă ai fi folosit un alt context pentru acestea, ar fi fost altceva. Altiminteri, rămân pur și simplu clișee, în ciuda vizibilei ironii. IÎn plus, cred că puteai găsi „n” rime pentru „cade”, nu să vii cu invenția aceea, „livade”, după modelul „succesuri”. (!)
Strofa a treia mai e cum mai e, chiar dacă și acolo sunt clișee. Ultimele două versuri sunt cele mai bune. Da, acolo este autentica poezie pe care ai fi putut să o scrii.

Interpretarea ta e în acord cu propria idee, chiar dacă textul cred că mai este deschis și altor interpretări, fie mai sobre, fie mai amuzante. Onorat de comentariu și de replică.

Ceea ce ați intuit aici mi se pare demn de luat în seamă, însă, cred că poezia nu presupune atâtea enunțuri explicative. Acest fapt nu înseamnă că discursul nu are coerență, imagini sensibile și reflexivitate.

pentru unele erori de tastare: „am uitat” (nu „a uitat”), „devreme” ( nu „de vreme”), „trimis” (nu „trmis”), virgulă după „amintește”, nu punct; „și” (nu „șiu”), „ a sentimentului” (lipsea articolul genitival).

Pare un text mai mult construit/gândit decât unul care vine din interior. Poate mă înșel, de aceea, îmi prezint, anticipat, scuzele. Acest fapt nu mă împiedică să apreciez noutatea unor imagini artistice, cum ar fi aceea din primul vers sau „cântecul mateloților-valuri”. Sigur, întregul poem este bine închegat.
Ce mi s-a părut forțat în cotext: adj. „amabilă”. Poate nu am înțeles eu suficient. De asemenea, mi s-a părut, înițial, straniu ultimul vers, însă, cred că l-am înțeles în cele din urmă. Adică verbul „izgonește” mi s-a părut, în context, paradoxal, fiindcă, de regulă, dorul te cheamă, nu te izgonește. Cred că ideea este că dorul te cheamă spre interior, izgonindu-te din peisaj.

A uitat, voiam să mă refer, în mod special, la primul vers. Pescărușul, la mare, este asemenea cocoșului. (!) Se trezește de vreme și ne trezește și pe noi. Imaginea tragerii dimineții de sfoară, una metaforică deosebit de vizuală, m-a trmis nu doar la realitatea răsăritului, ci și la un PPT în care imaginile sunt derulate în lateral, iar apoi, când răsare soarele, prin rotire. Sigur, nici peste versurile 5 și 6 nu pot trece, măcar pentru a răsturna pe „i” într-o mirare. (!) Îmi amintește.cumva, de predilecția lui I. M. P. pentru acest simbol, chiar dacă la tine e altceva, un fel de inimă a textului (miez al textului). Sigur, și la tine, a pune punctul pe i sugerează și altceva decât locuțiunea comună. Soarele nu poate aduce altceva decât lumina șiu căldura iubirii.

Până la urmă, ca să-l parafrazez pe Sorescu, dacă am început cu o ușoară negare a prezenței aici sentimentului, închei astfel: pentru că toate aceste gânduri au fost rostite într-o formă sensibilă, li s-a spus, cum atfel, simțire poetică.

Dacă ți-aș spune că textul s-a închegat/însăilat în jurul cuvântului contuzii (asta ca să nu fie confuzii), probabil că ai râde. Am un mare talent a mă lovi, din neatenție, de diverse obiecte de mobilier. (!)
P. S. Am zis că mă poți tutui.

Un text oarecum în manieră biografistă, care surprinde câteva imagini relevante din tinerețea studențească. Totuși, dincolo de acestea, poate că ar fi meritat să fie puțin „înșelată” Mnemosina cu unele ieșiri din poveste prin interiorizarea mai acentuată a discursului. Altfel, desigur, poeticitatea (și nu mă refer neapărat la textul de față) permite orice și capătă aspecte din ce în ce mai îndepărtate de esența sa. Că e de bine, că e de rău... doar viitorul va hotărî.
Doar părere de cititor nespecializat!

„ziua”, nu „zkua”

Nu e un text care să dea pe-afară de valoare estetică, dar meritul său, fie că este o autoironie (în care mă recunosc!), este acela că se mai gândește cineva și la persoanele vârstnice de zkua lor. (!)
Aș scrie o replică, dar mi-e teamă că nu pot depăși originalul. (!)