aparenta stranietate a unei priviri

interesantă idee!

Poemul tău, George, are farmecul lui tocmai prin simplitate și mister. Gestul de „a te întinde pe vârfuri” nu duce spre sărut, ci spre o privire pe furiș, peste umăr, spre „dublul uitat”. E tandru și ciudat deopotrivă, ca o clipă prinsă între apropiere și amintire.
Îndrăznesc o replică:

mă ridic pe călcâi
spre tine –
nu ca să-ți fur privirea –
ci să ating tresărirea
ascunsă sub pielea mâinii tale.

Interpretarea ta e în acord cu propria idee, chiar dacă textul cred că mai este deschis și altor interpretări, fie mai sobre, fie mai amuzante. Onorat de comentariu și de replică.