George Pașa

Cred că dacă domnul Popovici ar scrie și roman, n-ar putea renunța la pasajele lirice. Personala de aici, ca și altele, mustește de poezie. O poveste în versuri, cu note melancolice, pasaje reflexive, și cu imaginar, și cu real, întrețesute fin, cu tiv și motiv. Dacă stăm să ne gândim bine, ceea ce scrie domnul Popovici în ultimii ani ar putea face parte dintr-un asemenea roman în versuri. Fiindcă există și personaje pe care le reîntâlnim de la un text la altul, și fire epice care se reiau în alt text de acolo ce unde au fost întrerupte. Aici, mai mult și mai mult mi-a plăcut strofa din a cincea secvență, chiar dacă se reia din textul precedent:
„treci o dată pe lună pe la sălcii să-ţi spui acolo îndoielile
şi dacă tot ai ajuns, treci şi pe la lebede să nu uite de tine
cu voce tare, stai de vorbă cu ele şi cu pescăruşii
când ţi se pare mai potrivit, ia-le pe toate în inima ta
ca altădată să nu mai faci atâta drum…”

E manierism poetic, poate nu în sensul rău al cuvântului. Adică e un fel de specie literară pe care pretind că am inventat-o eu acum vreo 12 ani, de parcă aș fi un demn urmaș al reinventatorilor roții de la căruță. Și, culmea, am mai poreclit și pașadine asemenea scrieri. Da, cam așa e cu versurile acestea, după principiul „non multa, sed multum”.

Domnule Popovici, mi se pare inspirată alegerea acelui vers din ultimul meu text, fiindcă poate fi un ajutor și pentru lectura textului de aici. Într-adevăr, pentru lectură este bună și discernerea tăcerilor din cuvinte.

Cristina Moldoveanu, Iulia Elize, aici nu-i decât un exercițiu poetic, de aceea în mod sigur este un text perfectibil. Nu pot renunța nici la „hărăzit”, nici la forma acelui vers final, în ciuda rimelor asonante. Fiindcă textul are versuri libere, dar nu și albe. Poate o rescriere, după un timp, fără a știrbi semnificațiile inițiale.
Mă bucură semnul dumneavoastră de lectură!

Domnule Rachieriu, cuvântul „destinal” nu există, l-ați creat dumneavoastră. Nu cred că era un cuvânt necesar, tot mai bună e sintagma „drum al destinului”. În rest, ca de obicei, sunteți un inegalabil (răs)tălmăcitor de sensuri.
Bravo, domnule!

Vă mulțumesc pentru impresii. Totdeauna este loc de mai bine. Succes și domniei voastre!

Au trecut doi ani și jumătate de la ultima recomandare a unei poezii scrise de mine, de aceea îi mulțumesc redactorului care a avut inspirația să evidențieze textul acesta. Nu e nimic nou în ceea ce am scris, revin la o tehnică utilizată acum 10 - 12 ani, cu un plus de substanță, aș zice.

Totdeauna mi-au plăcut deschiderile din creațiile tale. De fapt, aici sunt mai multe lumi care, aș zice, ba se intersectează, ba merg paralel, până „instalația” de cuvinte capătă propria ei coerență. De asemenea, impresionează aici și diversitatea de stări pe care textul le produce la lectură. Un supra(eu) poetic domină această mare de gânduri și de cuvinte, cu fluxurile și refluxurile sale, de asemenea, organizează fluxul imaginativ și ideatic.
Din punct de vedere al tehnicii creatoare, dar și al expresivității, textul mi se pare destul de bun.

Vă mulțumesc frumos pentru opiniile dumneavoastră. Aici se dorește un fel de epilog pentru acestă specie lirică. Chiar dacă nu cred că voi renunța cu totul la a scrie așa. Proiecte literare nu mai am, doar cele deja definitivate, care e posibil să fie publicate cândva.

Chiar dacă pare a fi scris cu furie și cu o oarecare dezolare, față de nota în general optimistă a textelor tale, ca realizare artistică, textul acesta pare a fi printre cel mai reușite ale ale din ultimul timp. Am vrut să zic acest lucru atunci când l-ai postat, dar nu voiam să se spună că ne tămâiem reciproc.

Dragă Ottilia, iertare îți cer pentru întârzierea răspunsului, dar nu prea am ce să-ți spun înafară de „Mulțumesc!”. Din păcate, ești printre puținii care mai văd boabele de mărgăritar aruncate în troacă.

Domnule Ioan-Mircea Popovici, vă mulțumesc, de aici, „din izolarea mea”, și vă doresc tot mai multe reușite poetice între „scrisorile de mai”.

Cu stimă,
George Pașa

Hristos a înviat!
Vă mulțumesc pentru aprecieri! Meritul este al domniilor voastre, fiindcă ați văzut ceea ce ați văzut.
Ottilia, nu este nici măcar o sintagmă neobișnuită aici, doar o versificare a ceea ce intuiește un creștin.
Teodor, ne formăm o imagine despre adevărurile lumii, însă Adevărul nu-l știe decât Dumnezeu.
Da, poetul este și el om, domnule Popovici. Zaua unui întreg șir de tădări.

Domnul să vă binecuvânteze!

Text oarecum didacticist, dar în manierea celor scrise, în ultimul timp, de Ioan-Mircea Popovici. Sunt învățături simple, care ajung la inima oricui. Tre buie să recunosc faptul că nu prea mi-au plăcut (nici aici, nici în alte creații) insețiile din alte texte. Dar, pentru autor, sunt convins că ele au contat.

În câteva versuri se reușește aici surprinderea a ceva ce ține de esența umană. „Nimeni nu poate să te vadă deschis”, poate nici tu însuți. Iar acea antonimie lexicală nu este întâmplătoare. Trăim, se pare, între închiderea în noi/ în lume/ pentru lume și deschiderea către alții/ către noi/ către lume. Și din aceste contradicții existențiale ce ne poate scoate? Versul final ar putea fi un răspuns.

Un text cu imagini funambulești, dar expresive, numai dacă am ține cont de relația dintre real și oniric la nivelul viziunii poetice. Textul pare a pleca de la niște „întâmplări ale ființei”, dar merge dincolo de acestea. Ideea mi se pare a fi aceea că a respira iubire poate fi soluția, dincolo de apocalipsa personală/ a umanității.
Mă bucur să mai recitesc un text aparținând lui Ștefan Ciobanu.

Vă mulțumesc frumos pentru semnele de lectură! Ottilia, „explozia speranței în flori” tu știi să o descrii așa de bine, și poetic, și pictural.

Vă felicit pentru aceste noi cărți, doamnă Angela Nache-Mamier. Adică o ediție în limba franceză și o alta în limba română. Titlul conține o metaforă expresivă (presupun că și poeziile incluse sunt la fel de expresive).
Să sperăm că aceste cărți vor fi lansate la toamnă. Să fiți sănătoasă și să vă bucurați atunci de lansarea cărților!

Mult succes!

În ciuda inegalității valorice a textelor din antologia poetică moartea din vis, răzbate de aici aceeași concentrare, pe care o știam deja din alte cărți ale autorului, pe stări poetice aflate la limita dintre lumi. Spuneam acum vreo 32 de ani, cu privire la o poezie de Aleksandr Blok, faptul că acolo „așteptarea se transformă într-un adevărat ritual”. Cam același lucru îl pot spune și despre așteptarea din versurile domnului Dume, cu adaosul că ritualul acestei așteptări este chiar viața, cu sinuozitățile sale, cu lipsa cetitudinilor existențiale. O certitudine există însă pentru toți: sfârșitul (rămas, totuși, o taină).
La nivel lexical, întâlnim cam aceleași cuvinte-cheie, dovadă că poezia dumiană nu e axată în mod special pe expresivitatea conferită de forța unor metafore sau a altor tropi (deși nu putem vorbi de nivelul zero al expresivității), ci, mai degrabă, pe forța cuvintelor de a fi cât mai aproape de stările care își cer expresia, în ciuda impreciziei unora dintre ele. Totuși, există și unele comparații prin care se conferă o expresivitate și o forță persuasivă deosebite: în cele din urmă/ un sigur supraviețuitor/ va ieși din cetate/ ca o zi de primăvară (Cetatea din suflet, p. 10); încerc să-mi închipui plecarea/ ca pe o toamnă văduvită de păsări (Mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte, p. 16); Adevărul e că oamenii nu mor/ ei sunt ca niște trepte/ pe care călcăm/ și ne înălțăm/unul/ pe celălalt (Există doar oameni și un singur Dumnezeu, p.36); când îți vine timpul/ calci pe întuneric ca pe o iarbă/ cosită prea devreme/ primăvara (Complicele umbrei, p. 62); durerea pulsează ca un fluture rătăcit (E târziu și e toamnă, Ana, p. 68) etc.
În încheierea scurtei mele incursiuni în lumea volumului moartea din vis, nu pot lăsa deoparte măcar o parte dintre versurile cu o valoare reflexivă destul de accentuată: singura mea glorie/ este tăcerea/ și-i atât de puțină încât/ nu mă aud când trec printre lucruri (Nu e bine să mori, p. 8); din tabloul de deasupra patului/ privea Dumnezeu/ acum știu că moartea nu face zgomot/ ci doar așteaptă într-un refugiu... (Nu era moartea, p. 24); nu fi trist/ tu ești omul ce caută/ prin lumină risipirea (Strigă-mă tăcut, p. 28); prin măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine (Doamne, de ce nu mai am timp, p.30); întoarce-te în lumină și/ în zborul de pasăre/ niciodată în umbrele/ care nu se văd/ și vei fi tu însuți (Învață să plângi, mi-a zis Dumnezeu); dar să nu uităm că și iubirea/ e o moarte lentă pe care Dumnezeu/ o acceptă ca jertfă/ pentru oameni (Iubirea ca jertfă, p. 74); eu voi privi din tăișul unei lacrimi (Câteodată și Dumnezeu rămâne singur, p 84); fuga de trup/ se măsoară în bătăi/ de clopot/ și indiferența în tăcere... (Sensuri, p.102); asemenea umbrei/ mă retrag în mine pentru/ a mi se ierta ceea ce am fost// o taină... (Rogu-vă, călcați încet..., p. 112) etc.

Ce tristă e cărarea fără pașii
pierduți în lumea fără de durere,
și încă ar mai fi o mângâiere
de ar cânta din frunză iar doinașii.

Un cântec lin, ca-n visul nesfârșirii
pe care îl trăiești trecând prin viață,
purtând în piept aceeași dimineață
redeșteptând speranța-nmuguririi.

Știi: înserarea-i doar o pregătire
pentru intrarea-n somnul cel din urmă,
când tot ce-i suferință ți se curmă,
cum dorul florii într-o veștejire.

De-aceea, să trăim în clipa vie,
iubire și-adevăr în veci să fie!

Cu alte cuvinte, vă mulțumesc pentru popasul aici, precum și pentru reflexia „stelei duble”, domnule Ioan-Mircea Popovici!