George Pașa

Nu a apărut tot comentariul. Rectific doar începutul: „Are tâlc”.

re tâlc, așa cum spune domnul Popovici; are deschidere, așa cum bine a văzut Ecaterina, însă nu are de-a face cu lirica niponă; e o pașadină, cu spune Ottilia (și e aproape plenoastic să spui că e concentrată - glumesc, desigur). Ermetism, dacă stăm să ne gândim, există în „pașadine”, inclusiv aici, domnule Dume. Că are și un strat al înțelegerii accesibil tuturor e cu totul altceva.

Vă mulțumes frumos pentru impresii și aprecieri, nesperat de multe pentru un text atât de plăpând.

„Niciodată”, „nu” și „da” sunt extrem de vulnerabili. „Da-da” poate însemna câteodată „da-nu”, câteodată „nu-da”, iar semizeul descălțat la sanda devine și el vulnerabil. „Totdeauna” există doar în mintea zeului; „niciodată” nici el nu există, chiar dacă nu-i scos de pe pistă. Și, oricum, problema nu-i a alergătorului de cursă lungă, ci a celui așteptând Reîntoarcerea. Secvența cu acel bețiv pe patru cărări, dincolo de pildele la care trimite, mi se pare în acord cu felul de a gândi al omului religios: transferul de energie negativă este anulat în momentul în care vezi în celălalt pe fratele tău, fie de capătă ipostaza lui Cain. Un text în care avem și poveste, și poezie, și câteva picături de magie.

Vă mulțumesc, domnule Dume, pentru (în)semnul de lectură! Într-adevăr, strofele finale par ceva mai reușite.
Cu stimă,
G. Pașa

„Miezul tuturor lucruilor este în suferință” fiindcă am impresia că le transmitem ceva din propria noastră suferință, tot așa cum strălucirea lor este, aș zice, parțial dependentă și de viziunea noastră asupra lor, dincolo de existența lor obiectivă.
Finalul mi-a plăcut mult, fiind oarecum surprinzător.

Am recitit cu plăcere fragmentele din „Voiajul”, carte despre care am scris cândva. Celelalte secvențe sunt un fel de reactualizări (unele) și proiecții pentru ceea ce se va scrie cândva (altele). Secvența a treia aduce, astfel, o nouă perspectivă: „nimic nu-i mai liniştitor/decât să ştii că seminţele semănate de tine/au căzut pe pământ roditor.../copilul gângureşte cuvinte de colind/din când în când lăsăm/câte-un fir de tors/ca un vers/uitat să fie/ciob de vis/într-o pustie”.


Săebătorile să vă însoțească în pace sufletească!

Am vrut să scriu doar „impactul vizual al unor imagini este mai puternic” și am uitat să elimin două cuvinte. A se citi acolo fără „sugestia și”.

De la o carte la alta, Teodor Dume nu numai că și-a limpezit viziunea creatoare, ci și-a găsit nuanțele inepuizabile ale culorilor sufletești. A atins, de asemenea, simplitatea, în sensul în care acesta înseamnă nu vocabular minimal, plin de truisme, ci accentul pus pe gând și pe cuvânt, de o așa manieră, încât să existe și o rezonanță a lor, și o intensitate potrivită, fără a se cădea în lamentație sfâșietoare sau, dimpotrivă, în teatralitate.
S-ar putea spune, tot la fel de bine, că, în măsura în care temele și motivele sunt cam aceleași de la o carte la alta, autorul scrie, de fapt, o singură Carte, aceea în care ființa și creația se împletesc, încât ajung să treacă una în cealaltă. Sunt multe texte care mi-au plăcut integral, altele doar fragmentar, dar impresia mea este că, în ansamblu, rostirea și rostuirea cuvintelor este una fericit aleasă. Nu este un imaginar poetic bogat, nu se recurge la exces metaforic, însă aici sugestia și impactul vizual al unor imagini este mai puternic, neexcluzându-se nivelul reflexiv al textelor, dominanta poeticii dumiene. Iată câteva dintre ele: „prin ramurile trupului o să ies/precum mugurii în ploaie plesnind/de culoare” („Solstițiu”, p. 23); „pașii aburind de soare/vindecă pământul pe care o să calc/atunci când/timpul se va opri în mine/ca într-o gară pustie...” („Castel de nisip”, p. 32). Desigur, multe dintre imaginile poetice trimit de la concret la abstract, căpătând accente filosofice.
Câteva versuri mai puțin inspirate (cum ar fi „sunt o pasăre decapitată de aripi”) nu impietează asupra reușitei acestei cărți.

Vă contraziceți, doamnă. Invidia e invidie. Atunci, mai degrabă, nu aveți niciun fel de invidie. Vă mulțumesc pentru opinii. Toate cele bune!

Așa este cum zici, Ottilia. Mă bucur că mai citești ce scriu. Între noi nu se mai cuvin stele, că ele și-au găsit locul lor acolo, pe cer. Mult mai important este semnul de înțelegere. Uneori, contează chiar și observațiile critice.
Îți mulțumesc mult pentru semnul de lectură!

Desigur, volumul \"Dolor\", așa cum spune domnul Dăncuș, este, din păcate, prea puțin cunoscut în România, chiar dacă au apărut două recenzii bune: cea a doamnei Marina Nicolaev, publicată și pe agonia la adresa menționată mai înainte (dacă nu mă înșel, am citit-o și într-o revistă) și recenzia lui Liviu Ofileanu, publicată pe Agonia și într-o revistă ploieșteană.
Sunt printre cei care au avut plăcerea de a citit acest volum de versuri biling și, într-adevăr, aici poeta se dovedește a se axa pe tema socialului. Spre deosebire de alte volume ale autoarei, aici limbajul este mult mai direct, tropii limitați la număr, încât, aș spune, mesajul și exprsivitatea vin, mai întâi, din forța enunțului: persuasiv, de un patetism potrivit ideilor poetice. Aș spune că nu numai soarta celor obidiți iese în prm-plan, ci și destinul poetului și al poeziei. Dau un singur exemplu, din poezia \"În Est\": \"\"Am chef să răstorn totul,/ Să mă liberez ca o furie/ În templul absolut/ Al poeziei.\"
Aș mai vrea să spun că, prin tematică, în ciuda diferențelor de atitudine și a limbajului poetic, volumul are ceva din poemul \"Țiganii\" de A. S. Pușkin, iar prin stilul uneori acid, prin militantism, aduce aminte și de Maiakovski.

Ținând cont că și Anghel Pop a spus cam același lucru, înclin să-ți dau dreptate. Poate o altă poezie, cu tonuri, stări, tehnici asemănătoare va fi mai convingătoare. Textul acesta va rămâne așa, ratat sau nu. De fapt, am mai scris în aceeași manieră.
Îți mulțumesc pentru opinie!

Adrian, doar știi părerea mea despre clișee, dar când sunt prea evidente, cum e cazul sintagmei pe care o propui, \"potecile întortocheate ale gândului\"? Nu merge, nici măcar o altă metaforă, întrucât aici stilul se bazează pe altceva. Mă bucură faptul că te-a impresionat poezia.

Ioana, ai surprins natura aparent dilematică a discursului, dar cred că ai văzut și unica opțiune. E ceva că te mai apleci și asupra \"poeziei\" care nu pleacă \"(și) din stern\".

Leo, inserturile acelea oarecum în afara discursului au menirea de a mai atenua din gravitatea mesajului. Ține și de stilul meu. Dar îți respect perspectiva de lectură.

Mulțumesc pentru păreri, mă voi gândi la observațiile voastre.

Ți-s dinții-așa de galbeni, încât seara,
Când luna-și varsă-n ochii tăi lămâia,
Îmi pare c-un strigoi și-ascute gheara;
La naiba! pe-unde am ascuns tămâia?

Trecută prin diverse filtre, scriitura lui Ioan-Mircea Popovici rămâne aceeași, și totuși alta. Fie că se bazează pe narativitate, pe sugestie, pe reflexivitate, intertextulaitate, pe lirismul de substanță etc., e ceva care emoționează, care poate atinge sufletul oricărui om sensibil, dar și ceva care aduce o distanță, propice înțelegerii marilor adevăruri. Și aceste adevăruri trimit la o intuiție mai înaltă, la rațiuni sueprioare simplei atingeri de corzile sensibile ale fiecăruia. Pentru că imaginarul artistic trimite, mai întâi, la referentul din real, apoi deschide alte căi și căi, într-un labirint de semne în care e necesară o detașare de sine pentru a găsi cele mai bune căi de acces la sensuri.
Foarte inspirat mi se pare începutul, prin acea "permutare" necesară. Apoi intervin acele mărci ale monologului adresat, cu o tentă particulară, fără a exclude alternativele general-umanului.
Mi-ar fi greu să disting ceea ce este mai reușit aici, fiindcă textul în integralitatzea sa dă măsura împlinirii. Și totuși, dacă aș face acest lucru, aș alege doar două enunțuri, plin de substanță și, concomitent, producătoare de emoții superioare: "Ți-am dăruit un spațiu și tu-mi dai o poveste. Mama bătută, în drum spre fiu, fugind de Singurătate și de Moarte."

Doar o corectură ar cam fi necesară într-un loc, fiindcă par a lipsi niște cuvinte acolo: "Când Poeta taina împlinirilor de gând..."

Un text de apreciat.

Plictiseală

"E-atâta liniște-mprejur
Și n-ai cu cine face glume,
Cu cine să mai râzi… Vă jur
Că-mi vine să mă duc în lume!"
(Gârda Petru Ioan)

"Nevasta, draga mea, minunea,
E om cu suflet, din popor:
Când s-a făcut succesiunea
A dat papucii tuturor."
(Gârda Petru Ioan)

Afurisita asta de minună
Te-a vrut, o viață, doară sub papuc,
Ți-a promis câte-n stele și în lună...
De-aceea, astăzi, mortu-i singur cuc!

Așa o fi cum spui, madam;
De la-nceput, dreptate-ți damȚ
Văzut-am zâmbetu-ți de gheață,
Și dinții doar ieșeau în față.

"după primul moment de ezitare
ai spus
fii bine venit tu
și ultima dungă din zare
să-ți fie-n zalele pieptarului
să nu te rănească săgețile otrăvite
nici săbiile ascuțite".

Pentru voiaj (sau voyage") trebuia o mare calmă. Dar, cum furtunile fac parte din legea mării, zic și eu că "așa a fost să fieȚ. Aici găsesc furtunile:
"sângele-și începe furtuna de vară
și cerul se umple de fulgere
ca-n noaptea-n care am prins somnul
care mânca gâștele satelor din jur"

Ca și în "Voiajul", găsesc aceleași intersecții (sau, mai degrabă convergențe) între drumul pe apele mării și acla pe mările interioare.
"mă îngrijorează când taci
în lunile-n care iarna dă-n viscolit
și sfârâitul vreascurilor în sobă
și scânteia butucilor
cantă a povestit
și-un fel de neliniște
cu valurile mării acoperind digul
mă cheamă".

Katy, versurile 6 - 10 parcă le-aș mai fi scris și eu cândva, dar numai în minte și nu sub aceeași formă. Să fiu mai explicit: mă bucură faptul că asemenea gânduri plutesc într-un fel dincolo de timp și spațiu și determină ca lectorul să se recunoască uneori în cel care scrie. Ți-am scris acest comentariu așa târziu, deși am citit textul încă de la postarea acestuia.

P.s. Tăcerea ta și a altora spune multe. Vorba lui Hamlet.

Din centru radiază toate necunoscutele:
\"în dreptul inimii
o bătaie\".
Apoi mă-ntorc la \"pagina cea durut/ lacrima\". Cred că nu s-a pierdut, poate mai trăiește printre coincidențe.
Ce mă impresionează aici e faptul că, dincolo de o semiotică personală, cu unele constante ce nu-ți permit să uiți întregul, textele lui Yannelis au ecouri într-un filon poetic profund românesc. Și el știe mai bine care e Poetul. Aici, frunza, lătratul de câine, dunga zării, hotarul dintre nu și da, dintre iar și zadar sunt semnele unei poetici prin care se anunță și Poetul. Mai trebuie o nouă adunare din risipiri cu ecou de-mpliniri.