George Pașa

Ideea e alta, dar fiecare cu propriul orizont ideatic.

Acolo e o metaforă, Răzvane! Îți mulțumesc, totuși, pentru semnul de lectură, chiar dacă pentru tine a fost doar un prilej de a vorbi pe lângă text.

Îți mulțumesc, Ștefane, pentru semnul de lectură. N-a ieșit cine știe ce, dar experimentez și acest tip de acrostih. Am unele mai reușite, cu rimă sau în vers liber. Uneori este mai greu să scrii în vers alb decât în vers liber și/sau cu rimă. Dar tu știi bine aceste lucruri.

Domnilor Ioan-Mircea Popovici și Răzvan Rachieriu, mă bucură impresiile dumneavoastră de lectură și faptul că ați găsit ceva interesant în această încercare de poezie.
Vă urez tot binele din lume și un sincer „la mulți ani!”.

Dacă aș ține cont doar de textele postate aici, aș zice că „în absența din prejma Copacului” avea o viziune preponderent feminină, pe când această carte pare - sper să mă înșel - prea feministă. Dar nu acest lucru ar putea fi un neajuns, ci, pe alocuri, o structurare cam haotică a textelor. Oricum, nu pot nega sensibilitatea artistică, pe alocuri, nestrunită și provocatoare pentru cititor.

Felicitări, Daniela Teleoacă!

N-am citit cartea, dar să-i acordăm credit cronicarului. Oricum, salut aici apariția primului roman publicat de Valeriu Barbu. Acord steluța pentru a-l încuraja pe autor să mai scrie romane. Poate va găsi inspirația maximă și în această specie literară.

Cu niște ani în urmă, când am descoperit poezia ta aici, pe Poezie.ro, spuneam că ești poet, ce să mai comentăm la versurile tale. Scriai atunci în diverse registre stilistice, revalorificai și prozodia clasică. Apoi, ai trecut printr-o perioadă de căutări, până să ajungi la propriul stil, unul care aș zice că te individualizează, chiar dacă mi se pare că, pe alocuri, cade în incoerență programatică. Nu înseamnă că e rău să ocultezi cât mai mult, însă acest fapt dă senzația că accentul ar cădea pe meșteșugul construcției lirice și transmite mai greu emoția estetică spre cititor. În realitate, poezia ta mustește de sensuri și emoții bine camuflate, are o mistică personal(izat)ă, dominată fiind de ipostazele unui eros de cele mai multe victorios în lupta cu răul și cu timpul, chiar și atunci când dă impresia înfrângerii. Așa se întâmplă și în versurile de aici, acestea părându-mi-se printre cele mai reușite ale tale din ultimul timp. Are structuri lirice profunde, încercări de răspunsuri lirice la întrebări care macină de veacuri ființa umană. Incipitul și finalul sunt oarecum simetrice, iar între ele partitura poetică a unei muzici interioare care sună calm, având, de fapt, același contrapunct, iubirea. Mi-a plăcut poezia și prin atmosfera sa, tulburătoare în siajul confesiunii lirice, și prin expresivitate (aici ar fi multe versuri de evidențiat, dar primele trei chiar sunt de o plasticitate aparte), și prin reflexivitate. Lupta cu alteritatea pare să fi găsit aici sensuri fericite, bine așezate în versuri. Aș putea să și cârtesc, dar prefer să nu fac lucrul acesta, convins fiind că nu am cum să fiu deținătorul adevărului suprem al poeticului.

Textul are o muzicalitate deosebită, conferită nu doar de rima aleatorie. Nu e rău nici cum spune Claudiu, dar autoarea sigur a urmărit altceva, în primul rând muzicalitatea de care vorbeam. Plus structurile lirice care sunt potrivite, chiar dacă au un parfum vechi. E aici un fel de testament poetic. Nu cred că a trecut neapărat vremea lor. Chiar dacă nu prea comentez la textele doamnei Goea, citesc ceea ce scrie și, uneori, îmi și place cum scrie.

Sunt aici texte care diferă între ele ca manieră de scriere, ca mijloace artistice, perspectiva fiind când subiectivă, când aparent obiectivă, dar e ceva care le unește, o gravitate bine reținută, subiectul liric/naratorul intervenind atât cât trebuie să nu dea pe-afară această gravitate. De fapt, vorbeam altcândva de notele bufe ale textelor tale, care nu neapărat relativizează perspectiva, ci, mai ales când amprenta e predominant lirică, oferă prilejul unei polifonii.

„Portretul” mi s-a părut, inițial, cam tributar unor modele, însă nu pot nega cursivitatea textului și inspirația de a alege acel final, chiar dacă imaginarul de acolo nu e tocmai ieșit din comun.

„Luft” mi se pare printre textele reușite ale grupajului de aici. Interesant este că și de această dată ni se oferă inserția parțial parodică a unui personaj de basm. Este, neîndoielnic, cel mai liric text din acest grupaj. Cea mai plastică imagine de aici este „cineva a lăsat luna asemenea unui pahar/ lipit de cer”. Un semn diacritic e lipsă în cuvântul final, „părul”.

Și „Juan” ar putea fi un text foarte bun, dar pică puțin în prozaic, deși înțeleg și faptul că aici așa a vrut povestașul să transmită mesajul. Poate e și alura aceasta de antierou a lui Juan Ignacio Veneno de Araña, în timp ce dorința mea e posibil să fi fost aceea de a vedea în el un om excepțional. Notele bufe de care vorbeam sunt însă mai palizi, dar să nu uităm că și bufonii regilor spuneau, printre glume cu reverberații mai adânci, și unele mai nesărate. L-am cam criticat pe Juan, sper că nu mă bântuie acest personaj!

În „inscripție”, mi s-a părut reușită acea inserție din limbajul reclamelor cu „albul perfect”. Imaginea lui Dumnezeu care stă în mână cu o găleată de var și o bidinea mi se pare iarăși inspirată. Scriam și eu acum vreo 12 ani un text cu o imagine asemănătoare, dar cu o perspectivă diferită. Zâmbesc și acum când mi-aduc aminte de un coleg de pe site care s-a legat de găleată și de bidinea, luând imaginea în sens propriu. Doar „atârnarea” lui Dumnezeu în cui nu-mi place. Sigur, te-ai referit la ipostaza iconică, nu la vreun gest nefiresc. Sunt trei diacritice lipsă în ultimele două versuri.

„Centric” e un text acceptabil, e mai puțin direct și uzează de limbajul metaforic. Metafora „genunchii văzduhului” mi se pare cam la îndemână, nu pentru că e sintagmatică, ci pentru că am văzut multe astfel de metafore cu același cuvânt determinat. Dar una acolo nu-i mare bai!

„Dragostea” este iarăși un text bun. Mi se pare mie sau chiar ai mai tăiat din el? Acum îl re citesc.

„Limanu” mi se pare așa și-așa. Desigur, după gustul meu.

„Helen” poate fi un text interesant prin anecdotic. Personajul este, însă, credibil și creditabil, dar se observă puțin stângăcia construirii acestuia. Sau nu stângăcie, poate grabă.

„Una” o fi soața lui „unu”?! Glumesc, desigur. Tot un text anecdotic, în opinia mea, cu un personaj ceva mai răsărit, fie și dintre „zdrențele de ou”. Iarăși glumesc.

Tot ca pe o anecdotă am citit și textul „poți în principiu să faci cam orice”. Bănuiam că nemții au prea puțină autoironie, iar excepțiile... ca excepțiile.

„9 Mai 2008”, deși nu sunt neapărat un adept al subiectelor cu epilog fericit, m-a deprimat cumva. Strungăreața aia făcea toți banii, păcat de faptul că a dispărut în „duel”. Chiar cred că e un cuvânt-cheie, nu un simplu detaliu.
Corectează aici: „l-a spital când am deschis ochii”!

Ps. Bănuiam că Dan Stoica e cineva mai vechi pe site, dar nu mă gândeam chiar la tine, Claudiule. Înseamnă că am uitat chiar și textul tău mai vechi cu personajul Georgiana, text care a stârnit multe controverse. Schimbarea de viziune creatoare, nu neapărat de stil, este evidentă.

Mulțumesc pentru impresie, Răzvane! Așa e cum zici: „visele transcend tiparele”. Poate și comentariile tale ar trebui să iasă dintr-un tipar autoimpus. Nu crezi?!

Îți mulțumesc, Răzvane, pentru impresii! Când folosești doar câte un cuvânt din text, nu mai e nevoie de semnele citării, fiindcă se înțelege altceva, anume că ar fi o presupusă discreție și o presupusă rezistență.

Am citit acest text încă din zorii acestei zile și mi-am zis că o să revin cu un comentariu. Acum văd că este și recomandat, fapt care mă bucură sincer.
Citesc ceea ce scrieți de când ați început să postați pe Poezie.ro, însă e prima dată când un text de-al dumneavoastră mi se pare de o ritmicitate deosebită, grav și, în același timp, suav, sensibil. De obicei, scriați mai ermetic (nu înseamnă că ar fi ceva rău), ocultați mult mai bine tot ceea ce voiați să împărtășiți. De asemenea, vă reușește foarte bine resemantizarea unor motive poetice îndelung uzitate.
Ar fi structura cacofonică: „pleacă cu”, însă nu știu cum ați putea înlocui ca să nu se piardă sensul inițial. Observasem de mult că utilizarea apostrofului în locul cratimei tinde să devină o marcă personală. La început mă contraria acest lucru, dar acum pot trece ușor peste această preferință.

Mie, în general, îmi place cum scrie Antonia-Luiza, în primul rând pentru că discursul său are, de regulă, lirism de substanță. Totuși, aici discursul, chiar așa simplu și limpede, devine prea declarativ, excesiv sentimental (din fericire, nu sentimentaloid). Construcția textului n-aș zice că suferă, poate expresivitatea. Și eu remarc aceeași imagine poetică, dar și finalul, cu tot aerul său ușor clișeic. Sensibilitatea artistică și atmosfera generală a textului m-au determinat să citesc, la fel ca în alte împrejurări, cu inima strânsă.
Un plus poate fi acela că începem să recunoaștem vocea poetică a autoarei, o manieră de a scrie. Riscul manierismului există însă.

Vă mulțumesc pentru impresiile de lectură!
Dane, poate motivele poetice sunt comune, dar sigur, ai observat că altceva e acolo. Primul text e mai retoric și poate acest lucru e cam vetust. Deși cred că acela e ceva mai profund.
Răzvane, dacă eu am spus „umbră”, umbră rămâne. Pentru că spun altceva decât intuiești tu acolo. Despre lumină am tot scris.

Practic, acest text îți creează stări nelămurite, situate între un cinism duios (dacă mi se permite acest paradox) și o melancolie gravă rezolvată prin umor.
Nu agreez textele cu limbaj explicit gratuit, însă aici chiar se potrivește, fiindcă „alintul” acela final lasă loc interpretării. Știm că acea înjurătură uneori e spusă printre dinți, din exasperare, alteori, e o formă de duioșie, spusă cu o intonație caldă și cu surâsul pe buze. Mă rog, nu e de glumă cu halucinațiile, fie și controlate prin scris!
Oricum, diversele mijloace specifice umorului, de la ironie la autoironie, de asemenea, notele sarcastice și bufe ale textului sunt pe gustul meu.
Poate că aș fi dorit mai puțină descriere, însă înțeleg demersul auctorial.

”Recul” e un text bun, cu un final care surprinde cumva, prin semuirea între îndrăgostitul care se întoarce în locul păstrat în memorie pentru obiectul dragostei și criminalul care se întoarce la locul crimei. Micile inconsecvențe de redactare ( o căciuliță lipsă la un „ă” și scrierea cu cratimă, probabil voluntară, a lui „miazănoapte” și „miazăzi” nu constituie vreun impas în înțelegerea textului.

„Strălucitor” e o altă care mi-a plăcut, de o melancolie surâzătoare, aș zice. Vreo două diacritice lipsă, dar se poate corecta în manuscris.

„Logo” și „Drona” sunt alte două texte care mi-au plăcut în totalitate.
Celelalte ,doar parțial.
În general, citind în ultimul timp ceea ce ai postat, se vede că ai experiența unui scriitor format. Deși scrii oarecum diferit de mine, de multe ori m-am regăsit în stările poetice transmise, chiar și în mijloacele și tehnicile creatoare.

„Întunericul” este un text bun, sensibil, construit, în general, cu multă grijă. O mică apocalipsă personală pare a-și găsi un remediu universal.
Două versuri mi se par ușor forțate: „îmi pun câteva conserve din cele mai bune cuvinte tăiate în silabe pentru/ potolirea foamei de poezie”. În plus (și mie mi se întâmplă), referirea la poezie (la poet, la arta creației etc.) cred că au fost deja epuizate de poezia stănesciană (nu spun că ar fi ceva stănescian aici). Neologismul final, „anafilactic”, pare și el cam nepotrivit pentru un final de poezie, deși au mai fost utilizați și alți termeni din același registru lexical. Totuși, chiar și cu acel cuvânt, finalul textului este destul de expresiv.
Doar în versul „mă înrolez pentru găsirea luminii ascunsă în buncăre inumane” ar trebui realizat acordul corect: „găsirea luminii ascunse”, fiindcă sub forma dată se înțelege că ascunsă e găsirea, nu lumina.

Dincolo de sensibilitatea evidentă în aceste versuri, textul mi se pare, totuși, un exercițiu prozodic modest. Am citit poezii în prozodie clasică mult mai reușite, chiar în secțiunea „Atelier” a site-ului Poezie.ro.
Să explic de ce: limbajul este, pe alocuri, cam vetust, prea dulceag, rimele sunt facile.
Nu e nicio ofensă la adresa cuiva, e părerea mea de chibiț într-ale literaturii.

Scriu un al doilea comentariu, fiindcă primul nu s-a înregistrat pe site. Spuneam acolo că acest text este unul marcat de un echilibru clasic, reiterând ideea că omul contemporan este dominat de extazul în fața idolilor, a efemerului (vezi imaginea castelelor de nisip), este cuprins într-o viață robotizată, se rușinează de propria credință, iar printre căderi și înălțări abia întrezărește adevărată esență a lumii, atât de simplă și de apropiată: suflul dumnezeiesc al naturii.
Structurarea aceasta nu e originală, am mai întâlnit-o pe undeva (nu mai știu unde anume), dar forma în care sunt „învelite” ideile este cu totul personală. Mă refer la începutul primelor două versuri („noi, cei care...”), urmat ce comparațiile ample și de versul concluziv. Nu îmi place metafora „gleznele duhului”, chiar dacă versul, în ansamblu este deosebit de sugestiv.
Ofer o steluță de încurajare, fiindcă mi se pare textul cel mai reușit dintre cele 9nu puține) citite de mine în pagina autoarei.

Dane, acolo e „pastila”, dar am mai diluat-o puțin, să fie tolerată mai ușor. Poeme într-un vers am scris, până acum vreo 10 ani.

Răzvane, ești amuzant. Îmi e cunoscută intoleranța ta la asemenea „pastile” (texte scurte), deși nici nu știi cât ți-ar fi de folos.

Vă mulțumesc amândurora pentru semnele de lectură!