George Pașa

Nu știu, dar uneori, pentru a defini creația ta, îmi vine să spun că este o poezie a sfârșitului întrezărit în oglinda începuturilor.
Textul acesta, sensibil ca mai tot ceea ce am citit în pagina ta, pare a exprima cel mai bine impresia de mai sus. Acest fapt nu mă mai contrariază atunci când, în versurile din strofele a doua și a treia, văd un fel ce bilanț al vieții creatoare.
Doar verbul „înghițim” nu mi s-a părut cel mai inspirat pentru contextul poetic dat. Însă, poate nu am fost pe aceeași lungime de undă.
Dacă mă refer și la imaginea atașată, de această dată mi se pare inspirată, deoarece completează în mod fericit textul. Îmi sugerează și paginile arse ale vieții, și arderile interioare presupuse de travaliul creator și multe alte idei.
În ansamblu, mi s-a părut un text bun.

Eu n-am zis să schimbi încadrarea textului. Te rog eu, ține cont de părerea celor două doamne și nu mă lua în seamă pe mine, un prăfuit care nu are habar de poezia modernă și (culmea!) n-a auzit nici de poemul epic!

încă din titlu, ne tragi de mânecă, îndrăznesc să spun că textul acesta e modest, menit mai mult să atragă atenția, dar nu prin valoare estetică. E drept, tactica e onestă, nu se compară cu aceea a lui Stefan Petrea. (!)
Te aștept și cu creații mai reușite!

Îmi place aici lirismul imaginarului poetic. Față de alte texte, unde mai aveai și unele inserții ale ironiei și autoironiei, acesta are o notă mai gravă, în acrod cu tematica și rețeaua de motive literare. Mi-au plăcut, în special, iamginea ludică „mirul și mirarea nu-mi mai sunt de ajuns”, precum și antiteza dintre „nopțile noroioase din piept” și aceea a ninsorii din finalul textului. Ca minus, aș vedea metafora „talpa inimii” care este o sintagmă-șablon. Dar tuturor ni se mai întâmplă (nu mai zic de mine!).

Chiar dacă scrisul tău este, de regulă, mai prozaic, este câte ceva care să îl scoată din obișnuit și să îl apropie de poezie. Aici, în opinia mea, poeticul este aproape absent, înafara acelui laitmotiv al ceaiului de mușețel.
Mă rog, poate sunt eu prea apropiat de lirism în poezie, deși, desigur, citesc volume de poezie cât mai diverse stilistic.
Sper că nu am supărat cu opinia mea. Cum știu că poți scrie mai bine de atât, mi-am permis să nu tac.

Textul are,fără îndoială, virtuți poetice, iar utilizarea timpului prezent al indicativului face ca stările să fie resimțite și de cel care citește. Este aevărat, abundența verbală ar putea să diminueze lirismul, dar acest lucru nu se întâmplă și aici; așadar, avem de-a face cu o poezie lirică, nu epică.
Problema este că am înțeles încă de la primele versuri că este un text despre claustrofobie, iar apariția, în penultima strofă a cuvântului respectiv mi se pare că diminuează cumva din puterea de sugestie. Dar este doar o impresie.
Desigur, sunt prea multe detalii, adică prea mult descriptiv, ar fi bine dacă ai insista mai mult pe puterea de sugestie a enunțurilor.
În ceea ce privește conținutul de idei, îmi este greu să aprob sau nu unele imagini poetice, fiindcă nu am trecut prin stările specifice claustrofobiei. Normal că mai sunt și alte idei, de exemplu aceea a golirii de sine sau aceea a contopirii cu obiectul care provoacă stările, adică pereții sau camera în sine (termen care poate căpăta și o valoare simbolică), iar senzația de închidere (a ființei, a sensurilor) se poate rezolva prntr-o „repsirație” mai amplă, care să se deschidă către ceilalți.

Văd că ai revenit cu un text în care utilizezi sintagme cu dublă relație sintactică. Nu este ceva unic în literatură, dar tu știi bine asta. Cert este că și aici ți-a reușit destul de bine, deși este foarte greu să alegi alternativa pe care o vei oferi la o lectură cu voce tare. (!) Ca exemplificare pentru cei care poate nu au înțeles la ce mă refer, aleg versurile „timpul se derulează prin forfecarea a două limbi / străine de mine viața și moartea / se întâlnesc pe cadrane atât de des că / am obosit de atâtea dispariții”, unde se poate citi și „timpul se derulează prin forfecarea a două limbi străine”, și „străine de mine viața și moartea se întâlnesc pe cadrane”. Normal, după cum ai separat, a doau alternativă ar fi valabilă.
Mult ssucces!

Erika Eugenia, mă bucură aprecierea ta!
Mult succes!

Mă bucură opiniile voastre, cu interpretări apropiate de textul dat.
Vă mulțumesc frumos pentru comentarii; de asemenea, că v-ați dus aminte de fostul nostru coleg de Agonia.

că am uitat-o pierdută pe cer. (!)

Este aici un text ca o respirație a fragilității ființei, în care până și constanta pi devine „instabilă emoțional” (adică, aș zice, ființa în adaptarea psiho-emoțională la schimbare - de anotimp emoțional, odată cu trecerea la o altă vârstă, deși constanta se păstrează prin ceea ce este uman dincolo de timp și de timpuri). Drept dovadă, și aluzia la acel cântec de lebădă, devenit mai aprig înainte de neantizare. Și totuși, corăbiile nu se îneacă, fiindcă apele ființei sunt calme, „netulburate de îndoieli”.
Limbajul artistic nu este unul ieșit din comun, dar modul în care cuvintele se combină în mod fericit, precum și stările poetice asociate fac din textul acesta unul demn de lectură.
Felicitări, Monico!

Mai aproape de proză decât e poezie, textul acesta se încadrează în aceeași manieră interogativă și meditativă a creației tale (cel puțin din ultimul timp). Într-un fel, la granița dintre real și fantastic, fizic și metafizic. Mai sunt unele stângăcii stilistice, însă, merită să continui, pentru un timp, pe această linie.
Succes!

Textul are muzicalitate conferită de prozodia clasică. Transmite emoție, chiar dacă are un aer vetust și nu excelează prin rime inedite sau rare, iar lexicul ține, mai degrabă, de o etapă depășită.

Eu văd niște steluțe negre. (!)
Și chiar așa, cu acel înlocuitor de apostrof, despre construcția „Interesu*-mi” aș zice că are în text, dar, conform normelor, n-are apostrof. Doar cratima aia nu-i degeaba acolo!
În rest, nu-i rău să mai facem haz de necaz.

cred că ai vrut să scrii „orgiac” (sau „orgiastic”).

N-am înțeles ce înseamnă „orgic”. E vreun adjectiv de relație de la „orgă” sau o formă adjectivală inventată de la „orgie”?!

asta cu viața relației e doar așa de pamplezir, Monico! Mai importantă mi s-a părut relația cu viața. (!)

O fi vreo esență aici, dar una slabă, fără tărie... poetică. Lasă stelele pe cer, că stau bine acolo!

Sorine, este aici doar un palid semn de lectură a volumului de versuri. Nu am avut prea multă inspirație. Felicitări!
Erico, ești prea generoasă. Mulțumesc pentru semnul de lectură!

La mulți ani, România! La mulți ani, Poezie.ro! La mulți ani, Radio Agonia!
Și cum, vorba lui N. Stănescu, poetul e tot un fel de soldat (mă rog, unii sunt locotenenți, căpitani, colonei sau chiar generali!), amintindu-ne și noi de armată (cei care am efectuat serviciul militar), nu putem spune decât: Servim patria!