Florina Daniela Florea

de aceeasi parere cu Adrian Pop
bineinteles, legata de text.
el a formulat inaintea mea, si mult mai frumos, ceea ce as fi vrut sa scriu despre textul tau, asa ca mai bine nu repet:)

confirm:).

textul mi-a placut, insa comentariile de dedesubt m-au confuzat complet
mai bine nu le citeam:)

ce bine e cand esti un om simplu, asa habar n-am de bergsonian, hera[blabla]tician etc. pot ramane cu un gust placut dupa o lectura care am simtit-o atat emotional (straniu, m-am regasit ca lume in cateva versuri, asta e un lucru de apreciat la o lectura - regasirea) cat si prin placerea intoarcerii cuvintelor intr-o forma ce pune intrebari cauta raspunsuri, elaborata.

dar comenturile...huh, parca sunt o salata langa un desert delicat:).
iarta-mi , Vasile, intromisiunea de profan in ale filozofiei. nu m-am putut abtine, deh, varsta imi ofera oaresce apanaje:).

am gasit

e un text frumos, o broderie intre-versata de o mâna sigura.
recitita, aceeasi impresie.

perceptie:
o scara, trepte aspre
dar nu urc, ci cobor
senzatia ca intru intr-un cavou
in adanc, sunt ciorile, ciugulind româna.

interesant punct de vedere asupra limbii, origin(e)a-litatea pierduta, ingropata intr-o lume a surzilor si mutilor.

Sa comentez "literar" nu ma pricep si nici nu se cade. Ai ucis copilul din tine in vis. De ce oare simtim greutatea aia in piept de fiecare data cand ucidem copilul asta din noi. Si de fiecare data, mai devreme sau mai tarziu, ne trezim din visul acela in care ucidem. Habar nu am. cat despre iertare, te amagesti. Nu ai iertat. Nu inca. Dar o vei face.
Pana la urma cred ca pe tine nu te ierti. Deloc. Si doare anapoda.
Ma iarta. Am vrut doar sa stii ca am poposit pe aici. Si ca te-am citit si dincolo. Si tot la fel am simtit. Amar, glontul acela de-l purtam amuleta la gat si cand si cand il slobozim, cautand sperand iertarea.

No, catrenul tau m-o facut sa-mi pun cateva intrebari profund existentiale:) (sper ca se vede zambetul a tachinare)
Prima din ele ar fi cine mama ma-sii e Leopardul. Una din variantele de raspuns ar fi ca e vreun SPP-ist musculos cu nume de cod Leo. Alte variante de raspuns sunt greu de formulat, dat fiind ca nu prea exista. Sau exista si se poate traduce prin Leopard, un alt animal iute de picior pe nume Iepuras. Sau stai ca vine mos Craciun si nu e inca Pastele. M-am zapacit de tot, fir-ar.
A doua intrebare la fel de profunda ar fi de ce proiectantul a ales inaltarea gardului si nu re-vopsirea lui. Vorba ceea, aceeasi Marie cu alta palarie. Aceasta intrebare m-a confuzat complet pentru ca Leopardul din prima n-are nimic de-a face cu sarma ghimpata din a doua.Sau or fi niscaiva calcule economice care-mi scapa, sau poate chiar vreo chestie de design si arhitectura.
dar cu Leo ce-ati avut?:)
Si uite-asa, fara raspunsul de la a doua nu pot raspunde nici la prima sau viceversa.
No, fara suparare, ca io nu mi-s nici usl-ist nici psd-ist nici epi-gramist. Doar un cetitor de dumineca:).
Zi faina!

si cu urma sarpelui pe piatra, a pasarii in aer (vant) si a pestelui in apa ce faci? lipsind straniu, jumatatea-femeie din toate acestea.

intr-adevar, ipocrizia ... mintind cu non-salanta, mi-ai amintit de maimuta aceea cu ochii, urechile si gura acoperita.

eu "votez" pentru strofa a doua. simpla, curata.
de fapt versurile astea
"câte o stea căzând, câte o viață.
rup o pâine în două și râd."
au fost pentru mine intregul poem.
painea - ca balanta intre umbra si lumina, ca hrana pentru trup si spirit, granituind intre viata si moarte.

la ultima strofa m-ai pierdut, ceva cam prea multe explicatii, (acolo cu "ce pandea, [...] ca o umbra, etc". in fine.

dar versurile acelea doua din strofa a doua...multumesc pentru ele!
(semnez, un cititor simplu:) )

un text care se strecoara prin cele felii de suflet.
si mi se strecoara ferm, ireversibil, in ciuda minciunii de pinocchio precum ca urechile ar suferi de impotenta. abia acolo-i minciuna mastii de clovn.
de fapt auzi prea bine, copile, de fapt auzi mult prea bine si-atunci doare.

la inceputul textului- impetuozitatea tanarului. la mijloc e dialogul si ascultarea. iar finalul e al tatalui. ca intotdeauna.
e cald in camera tatalui. protector, ceaiul cu lamaie, culcusul temerilor.
si mama e acolo. copilul creste, creste.

sincer? nu vreau sa schimb nimic din textul acesta. micile dubii de forma le-as lasa pe toate pentru ca un adolescent, un copil care se ridica, nu-si pune intrebarile academic-pretios ci asa cum e invatat acasa, in limbajul de cuib.
de aceea textul acesta mi se pare mie veridic.
adevarul camuflat sub nasul de pinocchio pentru ca lumea sa nu rada de adevar, ci doar de nas si speranta ca pe usa va intra doar kilogramul de lumina.

dupa parerea mea de simplu cititor, e o buna alegere, Eugenia. clar, e perfectibila, dar versul baiatului acesta are pe vino-ncoace.

p.s. de azi voi bea apa din fantana ca din tata. si poate, doar poate, setea va trece mai usor.

recunoscand fervoarea si ritmul si tonul tau inconfundabil, ma intreb insa cati din montagusii de pe sus vor fi pricepand macar jumatate dintre cuvintele tale:(.
limbajul articulat nu e apanajul lor, a celor din zoo. pardon, din politica.

si, retoric, ma intreb cum oare or fi ajuns astia sa glasuiasca pentru oameni?
(no, vezi ce facu poezia ta din mine, cea care habar nu are de politica? iertare ca nu ma pricep la comenturi elaborate, insa dintotdeauna am preferat sa scriu despre ecoul unui text in mine, simplu, nu sa ma straduiesc sa fac pe profa de limba si literatura romana, ca nu sunt:).)

ma intreb de ce o simt ca o palma.
sau poate e doar un revers.
sau un ecou al firescului in nefiresc.

citesc a doua oara. in a doua strofa e o deschiderea unei usi.
sau a unei nasteri, totuna.
sau mai percep cum din pacatul primei strofe a iesit geamatul celei de-a treia.

si-mi amintesc, colateral, cum cineva dinafara ne critica pe noi, cei de aici, dinauntru. si stiu ca cei dinafara, din lumea cea vraiste, nu inteleg inauntrul.

nu stiu daca e o poezie, nu ma pricep. e altceva insa, ceva care a glasuit catre mine.
si cele scrise aici incearca sa faca ordine in vraistea outdoor-ului, glasuind in pustie.
ioane.

si nu, nu e doar o perceptie.
si nu, titlul nu deschide, nici macar nu lasa sa se banuiasca ce se ascunde dedesubt.

dar am trecut dincolo.

personal, prima strofa m-a atras...de aceea am continuat lectura.
am recitit...si m-am oprit la
\"din scoarța unui copac
îmi aud inima
o ciocănitoare
încrustează nume

cerul a prins o plasă de
frunze\"

pana aici simplitatea a curs frumos. mai apoi m-ai pierdut intr-un amestec mult prea \"amestecat\":).

doar un cititor,

spre deosebire de alte texte, cel de pe aceasta pagina transmite ceva, o traire omeneasca, pare viu.
ca orice organism, evident, poate suferi evolutii sau involutii, dar important e ca e viu.
am citit si am gasit interesant formulata legatura autohtona intre oamenii de cultura si bani. (gustul amar pe cerul gurii mi-e dovada ecoului acestui text)

de acord cu motivarea lui Vasile Munteanu, el oricum se exprima mai bine decat mine in comentarii, asa ca subscriu alegerii lui de a recomanda textul.

(marunte obiectiuni de forma ar fi, dar sunt convinsa ca autorul le va da de capat intr-un fel sau altul, de exemplu la cele de genul
\"peste hotarele țării mele
în care m-am născut\". )

numai de bine

daca ai scoate cei 3 de \"criss\", sau daca i-ai reduce la unul singur, ma gandesc ca i-ai da mai mult aspectul de poezie decat de dedicatie. ma gandesc totusi ca vrei ca textul acesta sa ramana in picioare indiferent de numele celei pentru care a fost scris.
de asemenea, am sesizat repetarea cuvantului \"lumina\" in 3 strofe consecutive (strofa 3, 4,5), strofe care sunt relativ mici ca volum de cuvinte.
poate il poti inlocui cu expresii/cuvinte care sa exprime aceeasi idee, dar sa nu se repete.

remarc insa cu placere expresia din strofa a 4 a:
\"și pe tine o să te usture ochii
în spatele pleoapelor e un soare
captiv care
mușcă\".

parerea sincera e ca textul este spontan, dar mai poate fi un pic asezat intru cursivitate.

un text - o ironie despre virtualul de plastic pe care, oricat s-ar stradui vvvurile si toate e-urile nu-l pot inlocui cu trairile cat se poate de reale - care mi-a placut.

ultimele 3 versuri puncteaza adevarul.

de asemeni, mi-au placut trecerile incondeiate de la un vers la altul, in mare parte reusite, exceptand poate, un pic, versul cu nudismul dezbracat care nu mi-a sunat la fel de aprig, desi i-am inteles mesajul.

am recitit-o, aceeasi stare, da, un text care poate atrage atentia.

Am citit cateva poezii azi
(nu am mai citit de mult)

Alina scrie despre cine te va tine de mana la moarte
persoana aceea speciala care sa te inteleaga ce frumos e sa poti muri fericit
singura certitudine pe lumea asta, categoric.
restul sunt himere.
toate.

spune Alina in poezia ei ca sunt prea multe carti despre cum sa traiesti fericit cum sa fii fericit
si nici una despre lucrul cel mai real
cum sa mori fericit

are dreptate.

ma gandesc acum cine ma va tine pe mine de mana si cum sa intreb.

si cred

da, cred asta:
o poezie e reusita atunci cand, dupa ce o citesti,
te simti cumva personaj principal
de parca textul acela ar vorbi despre tine.

am citit si mi s-a facut un pic frica, nene Anton, de senzatia de frig si de abis din toata poema.
dupa umila mea parere, finalul e ca o mangaiere pe crestetul unui copil confuz-speriat de cea lume larga si intunecata, un contra-balans usor zambind al adultului.
sau poate l-ai scris ca sa nu-mi pierd orice speranta, nu stiu
intr-o dezamorsare de mina anti-personal se naste o personalizare a trairilor fiecaruia, te recunosc genist de oameni simpli din jur
stii desigur si ce-ai riscat de fiecare data: sa fii ranit de explozia-om

uf, nene Anton, e frig a te citesc in seara asta.

Stefan

primul vers, al doilea, si ultimele 4
ceva de genul
\"m-am suit în metroul ce ducea spre gară
să-mi aștept iubita

clipeam
era felul meu de a mă ține de bară
mai aveam o mie de stații și timp să îmi imaginez
sfârșitul vieții cu iubita mea într-un telescaun
mergând spre soare\"

asta a fost poemul citit de mine de-aici
(nu minimizez zbaterile intermediare, gandurile, saratelele, oamenii,etc. Sunt ca un fond al unui tablou, corect, conteaza si el,
dar l-am simtit ca un zgomot care ma rupea din reveria asteptarii nerabdarea de a ajunge la capatul unui vis in care esti asteptat de omul drag.

sa nu te superi,
doar un cititor:)

tot binele,

stanca din apa, tatal plecat peste paduri, puterea lui din amintirea unui copil
forta pe care piatra o impotriveste apei, lumii, balaurilor

finalul aparte, micul licurici luminand urias
asa-mi amintes si eu despre tata
bulgare de foc stins in tristete de apa

managaiere, feminitate, delicatete

textul acesta, aparent simplu, atinge trist si cald totdata.

deosebit fata de ce citeam candva la tine, Maria.

\"în așternuturi mototolite
imaginația ascultă
cântecul stins al nopții\"

daca scoti \"imaginatia asculta\", (pentru ca oricum asculta, nu-i asa?), cum ti se pare?

\"în așternuturi mototolite

cântecul stins al nopții\"

un text placut, cum spunea si Dana Stefan mai sus, ca un balsam.