florin caragiu

Mulțumesc, Dana. Fără a opera artificios sau idealizant, mistica autentică tinde spre descoperirea și urmarea frumuseții și firescului iubirii iradiind din chipul iconic al omului. cu drag, F.

desfigurarea exprimă un act de defulare explozivă a complexului unei relații lipsite de comunicarea sufletească, de chip. În acest context, comunicarea se realizează doar mediat, printr-o imagine socială servind unei reperări a funcțiilor vitale și structurilor de putere, prin indicatoare tipice de recunoaștere și semnalizare a lor: spiritul barbar și gregar, rochia sexi, paharul de tequila, sărutul logic... tot acest complex convențional înăbușitor este în mod paradoxal detonat de pasul fetei: \"m-am înroșit instant, alta ar fi plecat, ți-am zâmbit frumos\", care culmea parcă încalcă un tabu al unei \"corectitudini\" barbare. Pare pe undeva că reacția barbarului țintește înăbușirea unui sentiment care riscă să se nască și să spargă zidul securizant al indiferenței.
Mi se pare interesantă tema, fiindcă adesea identificând pe cineva cu o imagine convențională sau cu o sumă de abilități sau funcții, descoperim în purtarea noastră o barbarie ascunsă, o incapacitate de a ne deschide și a întâmpina spontan gestul celui de lângă noi.

apropo de accesibilitate, ai intuit bine, e adevărat că este un fragment dintr-o lucrare mai amplă compus pentru o revistă de specialitate acum doi ani, m-am gândit totuși să încerc să îl postez, fiindcă problema mi se pare de actualitate, un nod de comunicație al gândirii contemporane. Dacă prezintă interes, poate o să mai adaug și alte fragmente, și eventual dacă o să am timp o să încerc să introduc mai pe larg, într-un mod mai accesibil, în temă. Cu drag, F.

Dana, poti sa imi spui doar pe numele mic Florin. Chiar te rog, altfel suna un pic cam oficios sau distant, pls :)
Este adevarat ce spui, un comentariu poate fi un moment de re-creație, de inserare și actualizare a imaginii estetice obiectificate in fluxul evenimențial unic al vieții concrete a comentatorului și de asimilare creativă în orizontul său noetic.
Mă bucur că deși am personalizat, nu am alterat conținutul textului tău.
Mai trec,
Florin

Cucul este aici un simbol al singurătății ce a spart oul izolării și s-a deschis lăuntric spre iubirea care vindecă și întregește.
Cu drag, F.

Nașterea și moartea, ziua și noaptea sunt legate între ele aici nu atât în mod logic necesar, ca niște abstracte contrarii dialectice, ci în sensul unei geneze a actului de dăruire deplină, în care lumina și umbra împletite indică ofranda de sine, implicarea sau cufundarea omului întreg, așa cum este el, în dialogul iubirii: “cum să nu le leg eu/ odată/ să le arunc/ înspre tine/ cu veri-primăveri/ cu tot”. Gestul extatic de întâmpinare transcende lumina rațiunii discursive: „stau la capăt de noapte/ și nu mă gindesc” și se deschide spre a primi lumina dumnezeiască, frumusețea iradiantă, de început de lume, a răsăritului iubirii. Momentul și locul irumperii nu pot fi măsurate sau parametrizate instrumental, în coordonate fizice, spațio-temporale, ci se descoperă lăuntric ca o revelație, ca un cuvânt-lumină al dragostei dumnezeiești. Contrastul contrariilor, împletirea luminii cuvântului sau numirii cu umbra sau vălul tainei, este menit a descoperi acea întoarcere a chipului spre Răsăritul neînserat. Mișcarea echivalează cu o regăsire de sine în relația cu Dumnezeu cel transcendent, în lumina Sa necreată, fapt indicat de imposibilitatea localizării zorilor în afara numirii Iubirii înseși: “caut zorii aștia de zi/ și nu-i aflu niciunde”. În acest cadru dialogal „momentul” zorilor este dat de însăși participarea la taina iubirii, actul de primire și dăruire sau gestul iconic al deschiderii spre relație și comuniune. Acest fapt este potențat de numirea „Elohim”, indicație biblică a lui Dumnezeu - Treime de Persoane deoființă și Arhechip al omului, ființă comunitară ce se împlinește euharistic în taina iubirii.

Depinde ce inseamna \"a trăi bine\". Mai ales când binele e vidat de înțeles, devine o problemă prost pusă. Ceea ce nu poate să depășească niciodată o viziune scientistă este teroarea cantitativismului, sub domnia căreia raspunsul nu poate fi dat barbătește, ci ca o lamentare-defulare in regim de batjocură si deznădejde. O lovire cu piciorul în țepușă. Un răspuns ar avea sens doar în urma deconstruirii viziunii nihiliste, iconoclaste. Altfel, ce mai importă?

În poem se împletesc două orientări în călătoria existenței, două stări sau curente opuse ce taie albia vieții. Unul dintre ele răsare din inima nopții, ca semn al purității și sfințeniei iubirii divine ce își deschide tainic petalele în intimitatea ființei. Hiperbolizate, florile albe și înmiresmate indică centrul misterios al unei prezențe ce atrage, cheamă și întâmpină călătorul în pragul propriei sale case. Ele îl redau luiși, locuirii poetice a lumii, îl sustrag curgerii spre moarte pe un drum în care praful, oboseala, incomunicabilitatea, temporalitatea devorantă – kronos – sunt simboluri ale nerodirii existențiale a iubirii. Altfel spus, semne ale captivității în drumul privit ca sistem labirintic sau în păienjenișul unei căutări ce se alipește de firele iluziei și nu odihnește eflorescențele timpului sacru – kairos.

Multumesc, Dana, pentru semnul-surpriză. Cu ani în urmă, vizitam peștera de lângă Mânăstirea Polovragi, în care pe peretele neregulat era zugrăvită din vechime moartea cu coasa. Așa am simțit imboldul de a asocia simbolul peșterii cu această imagine, în sensul în care trecerea prin suferință și moarte spre lumina și viața dumnezeiască este resimțită ca o naștere...
Cu drag, F.

raluca, valeriu: multumesc de vinul prezentei voastre, simt cum imi incalzeste \"batranele oase\" :)

Raluca, Diana, În asemenea momente ne mai ciupim și noi inca o dată până la os ca sa ne dumirim daca nu cumva visăm sau e chiar... iubirea, pasărea rară... :) drag,

poemul e punctul prin care se face comunicarea dintre cele două zone ale clepsidrei inimii. drag, F.

Dan, Valeriu, Tavy: multumesc pt incizii. Ca sa sarbatorim, un suspinot noir merge? :) drag,

va multumesc de popas. Cu drag, F.

Cinstită fie-i pomenirea Bătrânului. Cuvântul simplu și cu putere se potrivește chipului său neuitat... Bătrânul și marea de oameni care însetau mai mult sau mai puțin conștient după o scânteie din bucuria lui Hristos. Mă bucur că îi păstrezi vie amintirea.

Mulțumesc, Dane, pentru poetica \"dezvelire\". O să îți dau semn pe mail.

Cum va fi lumea fără... mâine?! Un poem ce adună lumea într-un pumn de pământ (versuri) și o ascunde la piept. Lumea fără de cineva nu poate fi, chiar dacă e vorba despre o altă formă de prezență. Poemul impune printr-un amestec de forță și delicatețe armonios dozat...

Anni-Lorei: Arta lui Dan Puric este într-adevăr fascinantă, pentru că reușește să descătușeze potențele nebănuite ale limbajului gestic, descoperindu-i nebănuita valoare și forță de expresie, într-o viziune ce poartă \"paradoxurile și incoerențele naturii umane\" (Le Figaro) în taina iubirii dumnezeiești. Cu drag,

Camelia: mulțumesc de încurajarea entuziastă. Erudiție e mult spus, e un exercițiu de admirație...

elena: mulțumesc de semn, prezența ta e mereu stimulatoare
alex: jăratecul e cheia, măi omule :), arată că suntem în plin basm. Mulțumesc de trecere și comentariu, mă bucur că ți-a plăcut...