Oșlobanu

Un Chanticleer scutură violent flori albe, zidind ieșirile din mine. Viața prin Mendeleev — un lingou de aur. Deschid seiful: nu respiră. Prea târziu să mă întreb ce-am făcut.

Ai aprins o ultimă țigară, pe buze aveai cuvinte deja trecute-n pomelnice, în sânge, spre inimă, îți cărai grăbit nicotina; nu ai lăsat alte bagaje în urmă? Ți-am legat de brațele mele

Morții de sub cruci, anonime, nu mai învie, au devenit un pumn de pământ, și atât. (2017)

Ciudat, am despăturit drumurile închise în ghiozdan, am auzit orașul din care le-am luat plângând, le-am pus sub rănile felinarelor nestinse și port doar mâna ta moartă în părul meu, sperând că

Femeii nu îi ajunge minunea de a fi minune. Corpul îi respinge boala și sângele băut de inimă din perfuzii, pașii ce-o lovesc peste glezne când zbor ar vrea să se dezlege de pământ. O

Când vei cădea de acolo de sus, de unde mâna asta de dragoste ți-a prins răstignirea, vei fi lepădat de plânsul pe care vei vrea să-l plângi. Căzând în gol, nici propriul tău sânge nu-ți va mai fi

Respirăm oxigenul ambalat cu fundă roșie, când se desface în plămâni, codurile de bare încep să piuie — oxidarea umană o cumpărăm la pungă. Decontăm chimicalele din măr, clauza strecurată Evei de

Poeziile arată bine, sunt șmechere (nu vorbesc despre toate, doar despre cele ce se simt a fi simple tentative de scriere), dar când le rupi în două, nu locuiește nici viermele în ele. Citesc, spun

Sunt părinte într-un sistem bolnav, al lecțiilor de „parenting” predate online și, în același timp, copilul ale cărui răni au infectat spațiul adultului de azi. Să fii părinte înseamnă să ai un cod

Nu am masă de împăcare ancorată în tine, să pun borcanul de cuvinte rămase, beau liniștea îmbuteliată în vecini. Zugrăvești fluturii din buzunar înspre pereți, calci jugulara pe dinăuntru. Repari

„Cică bărbatul are voie, lumea e plină de reguli și tabu, dar o femeie nu își poate pune căciula unde nu îi e locul și chiloții pe post de salut.”

Mamă, tu îți îmbraci sângele, în piept rostogolești soarele, contaminezi cerul cu maternitate până cresc în tine secete, cari păsări oloage-n orbite, pui plasturi pe răni ce-mi scuipă întuneric. În

Muguri inflamați sub epidermă, seismograful lasă în palme dâre de nu știu cine sunt. Îmi port nefemeiesc femeia prin trup; buzele întoarse mușcă zâmbete. Respirațiile rostogolesc riduri în

Ce suntem? cuvinte ce doar noi, între noi, le înțelegem. Suntem noi, nebunii ce adormeau seara lupi și dimineața îi prindeau pescăruși; noi ne-am pierdut întâi și apoi ne-am găsit. Cu unghiuri în

Respiră-mă cu nările închise, cu buzele întoarse spre inimă; coase mărgele de sânge în tentativa de zbor. Ascunși în celulele albe ne schimbăm coastele între noi în somn, și pritocim sângele până la

În 3 puncte, 3 linii și iar 3 puncte respir... Șantierul trupului meu se sprijină pe singurii plămâni, așteptând subvenția. Stare de sfinți urcați pe pereții altuia, de trupuri puse în chirii

Scriitorii de astăzi nu mai scriu cu țărănisme; ori ții pasul, ori te apucă pandaliile. E ceva de genul: mănânci sushi, dar îți miroase gura a praz. Ocolesc drumul de țară ca să nu prindă sufletul

O stea ginger, c-o simplitate debordantă, cu părul roșu prins în diademe, aprinde focul în priviri. În pântec am pus de toate: spice galbene de grâu și vise, un strop din mare și din scoică și tot

Drumul scanează pasul, vântul scârțâie în păr. Îmbrac pielea pe dos, să fiu copac în sistemul de validare, sau poate voi cumpăra o bifă, să trec vama spre nicăieri ca bișnițar de internet. Pruncii

Când te rostesc cheagul sângelui șters pe ascuns îmi lovește buzele rujate cu întuneric. Am înghițit atâtea răni pe timp de post, cu apă chioară, încât mi-am înfometat de dragoste aura. Ai

Matematica ar face floarea cub și inima zar. Piatra emană creativitate; tu paralizezi imaginația, eu cad din îmbrățișările triunghiulare. M-ai domesticit. m-ai închis într-o figură

Oile albe rumegă clișee, Oaia neagră sabotează legea gravitației. — Ce să ne facem cu ea? — Să îi tăiem capul? — Nu, doar aripile! Sub o simplă lapidă Hyperion e îngropat, Sponsor poetic din

DIASPORA SPRE CASĂ Mamă, vin mâine acasă, (de atâtea ori ți-am spus) când cerul frontiera își descuie, bărzi metalice aduc în ciocuri fiii diasporei. Îmi pun în geantă rugăciunile învinețite, sper