Oșlobanu

DIASPORA SPRE CASĂ Mamă, vin mâine acasă, (de atâtea ori ți-am spus) când cerul frontiera își descuie, bărzi metalice aduc în ciocuri fiii diasporei. Îmi pun în geantă rugăciunile învinețite, sper

Fără arme în sistem soldățesc, somnul nu mai este antidepresivul oboselii. cearșaful îmi înnoadă respirația. horcăiala nopții — asfixie. Ziua caut parola oglinzilor, să-mi extrag imaginea din

verigheta de aur e descompusă de conflicte duse la peste o mie de grade Celsius. Stockholm, brățara electrică la gleznă.

Când am scris poezii, n-am vrut să-ți spintec amintirea sau să-ți șoptesc la tâmple ghilotina; în toate mă oglindeam. Nu ne erau egale oasele; am ambalat destinul în saci negri de plastic, am

Cămașa de forță, aia pe care am purtat-o și pe sub piele, o las aninată în cuierul de la ușă. Să o desfigureze mucegaiul, să o depersonalizeze moliile, să nu mai cuprindă femeie în

CHIVOT DE LUT Și-n ce-i greșit există aurora, imperfectul e cristal în lume, atunci când mintea nu e doar o cheie ce ușile încuie. Nu am nimic din ce un zeu posedă, viața îmi aduce

În poșetă nu port rujuri și machiaje, facturi, leucoplast, drumuri către serviciu și un trecut zângănitor în buzunare. Greutatea se lasă din începuturi, dintr-o singură coastă; Eva a creat