Poezie
Document uman
2 min lectură·
Mediu
În '89, când am ales să respir,
glonțul ucidea ultima toamnă cu frunze dictatoriale;
port în vene perfuzii istorice.
Într-un cătun cu nume de mănăstire,
neînmatriculat pe plăcuțe auto,
mai număr florile din câmpuri încă,
din păduri mirosind a copaci vânduți.
Lacrimile,
le prindeam în părul păpușilor făcute din pănuși de păpușoi,
acum nu știu ce jucării să construiesc
cu rebuturile adultului din mine.
Tatei,
i-a rămas împăturită copilăria pe raftul gol din cămară;
doar mămăliga cu zahăr hrănea fizic
și psihic.
Tată, oare încă îți mai este foame?
Erai o carte vie,
iar eu, tată, ți-am moștenit și foamea.
Pe undeva au rămas
bucăți din copilărie sparte.
Mamă, ai lipit cumva în tine cioburile mele lipsă?
Voi, copiii mei, veți ști oare cine sunteți?
Nu pot fi bula în care să vă răniți neîncercările;
cordonul ombilical e ruptura ce se regenerează.
Deși v-am născut pe rând,
v-aș naște împreună
în geografia existenței mele,
să-mi bătătoriți cu trotinetele
sufletul.
Șotronul
e linia albă a inocenței;
eu sunt cretă vie,
scrieți-vă drumurile cu trupul meu.
Stau fotografiile pe pereți,
precum vasele murdare în chiuvetă;
ADN-ul modern schimbă culoarea sângelui;
amintirea la conservă îmbolnăvește.
Amprentele micuțe de gem de pe pereți
mai reduc din urmele mucegaiului.
Pe voi, fiice de migratori,
v-au lovit prea tare ploile democratice?
Veți ști să le spuneți englezilor
cum mămăliga cu zahăr a fost necesară?
01129
0
Ceea ce funcționează cu adevărat e densitatea emoțională și imagistica brută. Versurile despre tatăl cu copilăria împaturită pe raftul gol din cămară m-au lovit în plex — e o imagine care spune mai mult decât o pagină de explicații. Și întrebarea aia directă, "Tată, oare încă îți mai este foame?", are o putere care vine din simplitate și din context. La fel, metafora cu cordonul ombilical ca ruptura ce se regenerează e foarte bună, ține laolaltă generații și transmisie traumei.
Ritmul textului e intenționat neregulat, ceea ce se potrivește temei. Nu e o poezie care vrea să-ți placă uniform, ci una care vrea să te zgândărească, și asta e o alegere curajoasă.
Dar sunt câteva momente unde cred că precizia ar câștiga. "Bullying-ul" la început simte puțin forțat — cuvântul ăsta englezesc într-o poezie atât de ancorat în realitatea românească și în memorie personală, mi se pare că se distanțează de tonul organic al celorlalte versuri. Și pasajul cu "ADN-ul modern schimbă culoarea sângelui" — e o imagine puternică, dar cred că ar putea fi mai concretă, mai ancorată în detaliul tău specific, nu în o metaforă mai generală.
Ultima strofă cu fiicele de migratori și mămăliga cu zahăr e prea schematică pentru restul textului. Pare că explici ceea ce deja ai arătat.
Dar în ansamblu, asta e o poezie care se simte ca un act de responsabilitate — față de tine, față de părinți, față de copii. Asta e greu de scris fără să cazi în sentimentalism. Tu nu ai căzut.