Poezie
Programată
1 min lectură·
Mediu
Cămașa de forță,
aia pe care am purtat-o și pe sub piele,
o las aninată în cuierul de la ușă.
Să o desfigureze mucegaiul,
să o depersonalizeze moliile,
să nu mai cuprindă femeie
în îmbrățișarea-i forțată.
Erai un tip democratic,
făceam promenade cu tine de mână,
și pielea-mi mirosea a colivie.
Stigma lanțului invizibil e-n lacrimă.
Doamnele purtau rochii dantelate,
eu ți-am purtat pantalonii
cu înverșunare;
coaforul din oraș nu-mi știa numele.
Mi-am bătut ruginite cuiele amânării
în gânduri,
până când destinul
mi-a programat și respirația.
Am sclăvit la sacul de sare,
până când mi s-a bătătorit inima,
în călcâie ți-am cărat visele,
până când mi-am smuls cipul din tâmple,
iar tu,
pentru că aveai un singur buton rămas,
Luceafăr digital,
ai apăsat delete.
Din ochiul narcisist
au curs lacrimi de orgoliu.
04111
0
o revoltă, poate niciodată exprimată cu voce tare și poate nu neapărat față de altcineva cât față de slăbiciunea ta.
Încorsetarea sugerată de colivie, renunțarea la tine într-atât încât să nu te mai simți tu, ”ți-am purtat pantalonii
cu înverșunare;
coaforul din oraș nu-mi știa numele”,
amânarea nesfârșită, toate astea nu ți-au adus nimic bun.
Dar, renunțarea la cămașa de forță te-a eliberat, ți-a redat identitatea.
O poezie frumoasă, după o poveste tristă. La mai mare!