La răscrucea istoriei

„Punctul prin care ar trebui să treacă comunicarea”, arată Părintele Andrei Scrima, „dar care marchează totodată o veritabilă separare, este exact acesta: Adevărul. Adevăr în modul lumii: ca pentru Pilat, o perpetuă interogație asupra adevărului, care îți permite să trăiești ori să nu trăiești, să mori și să dai morții. O concepție nu lipsită de anume măreție, muiată în tristețe, tristețe de care ai dori să te salvezi prin strădania de a trăi în clipă, pentru a nu cuprinde, la capăt, decât topirea în gol. „Ce este adevărul?” Ceea ce mă păstrează încă viu ca într-un soi de iluzie, făcând să tacă în mine sentimentul eșecului sau al neantului care duce cu el totul, inclusiv și mai ales adevărul. Însă dacă rămâi în Adevărul Însuși, iar nu purtat de colo-colo de diversele interogații ori impresii despre adevăr, dacă ești deci din adevăr, vei asculta acest glas care, venit în lume – ceea ce înseamnă venit din afara lumii – dă mărturie pentru adevăr.” 1 Iată ilustrată răscrucea de hotar în care duce interogarea despre adevăr: nihilismul sau credința în Adevărul întrupat. Ceea ce le aseamănă este acea trecere la limită, prin care se întrezărește explicării, adică deplierii, desfășurării sulului lumii un sfârșit. Postmodernismul ridică acut problema limbajului ca trup al acestei desfășurări. Trup care se regăsește potențial în fiecare mădular-cuvânt, căci fiecare cuvânt, arată J. Derrida, se definește prin relație cu celelalte. Reducția complexelor ideatice la piatra de temelie a cuvântului are rostul a reda cuvântului primatul față de idee, prin eliberarea sa de sub autoritatea logicii ideatice, de încadrarea lui în fixitatea formală a unor complexe ideatice, și redarea rostului său de piatră unghiulară a comunicării. Și, astfel fiind, cuvântul ridică exigențe existențiale majore. Sulul limbajului se desfășoară pornind de la cuvânt. Cuvântul apare ca act de întemeiere a limbajului comunicării. După cum „La început a fost Cuvântul”, tot astfel, cuvântul întemeiază în actul direct și personal limbajul comunicării. De aceea, la sfinți, fiecare cuvânt are o greutate duhovnicească și o lumină aurorală, pentru că transmite acest act neacoperit și distorsionat de caracterul lui de ustensil față de un sistem ideatic închis, formal predeterminat. Evoluția gândirii apusene spre sisteme închise arată o deturnare tocmai a rostului cuvântului de hotar pascal al comunicării, de chivot al Cuvântului prin care comunicarea ia chipul Iubirii, Cuminecării. Spectrul acestor sisteme închise în care se derealizează comunicarea este vizat de critica postmodernistă, în căutarea experienței deschise. Numai că fără chipul Cuvântului, cuvântul tinde să redevină o cărămidă impersonală a unui complex ideo-logic, iar perspectiva uniformizatoare și relativistă separă cuvântul de actul viu și personal, rupându-l din trupul comunicării. Doar privind cuvântul în iconicitatea sa și în miezul său concret evenimențial se revelează taina sa ca mediu liturgic al iubirii, cuvântul instituind un dialog personal și întrupând un răspuns de dăruire mai degrabă decât o explicație. Cuvântul, privit ca trecere la limită a unei experiențe în actul de comunicare personală, este o răscruce a întâlnirii ce concentrează în expresie un act personal. Iar ca răscruce a unor istorii privite în intertextualitatea lor, cuvântul dă trup unei mărturii despre actul liturgic sobornicesc de deschidere și răspuns la actul iubirii dumnezeiești. Actul ce desfășoară taina persoanei în răsfrângerea iconică a cuvântului dă unicitatea poetică a rostirii sale istorice. Forța de plasticizare a viziunii duhovnicești exprimă mai mult decât un înveliș, descoperă un mădular viu străluminat de iubirea dumnezeiască. „Cred că faptul de a avea lungi repertorii de cuvinte și explicații”, arată Jorje Luis Borges, „creează impresia că explicațiile epuizează cuvintele și că oricare dintre acele monede, dintre acele cuvinte, poate fi dată la schimb pe o alta. Noi însă știm – iar poetul ar trebui să simtă – că fiecare cuvânt este de-sine-stătător, că fiecare cuvânt este unic.” 2 Ceea ce primează nu este plurisemantismul sau versatilitatea sensului, ci iconicitatea cuvântului, capacitatea lui de a întrupa un act al întregii Persoane, și tocmai aceasta îi dă capacitatea de a cuprinde în potență, prin legăturile sale intertextuale, întreg limbajul. Ca o imagine arhechip, cuvântul naște din coasta sa limbajul, ideea care îl întrupează. Iconismul natural al percepției a fost pus în evidență de semiologi ca fapt primar ce nu poate definit, dar motivează și întemeiază judecata perceptivă și intertextualitatea. 3 Am afirmat mai înainte despre cuvânt că este o trecere la limită, exprimând deja hotarul de întâlnire a tainei Celuilalt, un comun de întâlnire. Este acel „între” ce desparte și totodată pune față către față, fiind adus înainte pe masa împreună-împărtășirii, dăruit spre a fi recunoscut și renăscut în noutatea trăirii personale a receptorului. Luat ca simplu semn rupt de actul care îl întemeiază, cuvântul ca trecere la limită devine frontieră despărțitoare, separă, întrerupe, fragmentează și nu mai exprimă un comun Personalizat, ci repetitivul formulei, convenției, ce „ține distanța între”, suprafața pe care semnul glisează în gol de expresivitate a activului personal, distanța operând absorbant, matizant asupra chipului comunicării. Nihilismul, alegând reducția la convenția semnică a cuvântului, se rupe de chipul pascal al cuvântului. Nu mai poate întrupa sfârșitul ca odihnă dinamică a contemplării și cuminecării, eshatonul vederii față către față și iubirii întreolaltă. Sfârșitul, Paștele este un capăt care se face un Început fără de sfârșit. Erodând însuși temeiul faptului de a începe, nihilismul îngheață și derealizează neîntrerupt trecerea spre un Început. Sfârșitul exprimă o întemeiere în hotarul Începutului neînserat. În înțelegerea creștină, dincolo de Întrupare ca taina însăși a unirii creației cu Dumnezeu în Cuvântul-Persoana Fiului lui Dumnezeu nu mai e nimic, astfel că așa-zisul „nimic” nu înseamnă aici un sfârșit, ci exprimă doar o raportare la nivel de act opusă Întrupării, raportare care tinde să consume și să erodeze darul existenței, o atitudine a conștiinței care nu-și asumă condiția liturgică, pascală a ființei orientate spre relație și comuniune. Dar pentru aceasta, cum însăși ființa este dar, pentru a rămâne în „nimic”, trebuie ca reducția activului ființial și darului vieții la nimic să fie operată încontinuu, ca o veșnică destrupare a oricărui nou început, ca o veșnică golire de dar, ca o veșnică reducție a darului la nimic. De aceea iadul apare ca veșnică zvârcolire, singularizare în neodihnă și suferință, pentru că semnifică o veșnică desființare a darului în care odihnește Începutul nesfârșit. Paradoxal, suferința iadului nu poate sfârși tocmai pentru că refuză un nou început, nimicul nu se poate trăi decât ca o continuă actualizare a actului destrupării darului veșnic. Îndemnul patristic de a pune început bun este tocmai deprinderea de a rememora originile în Cuvântul cel dintru început și de a pregusta Cuvântul Înviat și Începutul fără de sfârșit întru care veșnicia este întemeiată. A rămâne în dar implică o odihnă pascală, tocmai fiindcă actul de consimțire este susținut de orientarea naturală a firii. Și mai mult, lucrarea lui Dumnezeu însuși desăvârșește firea până la măsura de a participa la slava dumnezeiască. Cuvântul are tocmai chipul hotarului dintre adevăr și realitate. Dacă exprimă și transmite actul personal de iubire, le unește, dacă apare ca un mădular rupt de activul personal de răspuns și întâmpinare a iubirii dumnezeiești, le distanțează, le separă. El face atunci manifestă „dublarea” realității printr-un memorial contrar, ce exprimă o orientare de derealizare a darului dumnezeiesc. „S-ar putea spune”, arată părintele Scrima, „că esența lumii de aici, a lumii noastre, e constituită pur și simplu prin separarea dintre adevăr și realitate; lumea dând, ca atare, un spațiu minciunii. Noi suntem atât de cufundați în această lume încât nu ne mai dăm seama de separare. Însă, dacă adevăr și realitate ar coincide, lumea de aici ar lua sfârșit, s-ar săvârși, iar noi ne-am găsi brusc în cealaltă împărăție”. 4 1. Andrei Scrima, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Ed. Humanitas, 2003, p. 48 2. Jorje Luis Borges, Arta Poetică, Ed. Curtea Veche, 2002, p. 84 3. Umberto Eco, Kant și ornitorincul, Ed. Pontica, 2002, p. 347 4. Andrei Scrima, op. cit., p. 53.