Florin Armangic

Soarele meu se ridică jovial peste câmpiile pline de iarbă şi flori, spre bucuria cerului care lăcrimează o rouă densă; toată viaţa însetată din mine înfloreşte, iar eu dansez fericirea supremă

La naştere sămânţa morţii încolţeşte-n noi. Şi-abia născuţi, toţi suntem botezaţi, doar ca să avem un nume pentru moarte, să ne strige. De ce L-ai supărat pe Dumnezeu, Adame, cu foamea ta de

Nu, nu te-am uitat, doar te-am rătăcit printre gândurile mele. Uneori te mai caut, așa, pe sub praful ce-l așterne timpul peste... și când te zăresc, stai ascunsă în spatele primei priviri, ți

Din valea Oltului răsare În veșnicia neclintită Un falnic vuiet de tractoare Ce se prefac într-o ispită Pe-a lumii criptă trecătoare. E-un strașnic semn de iscusință Al Oltului – râu

Izvorul meu de mângâiere ce-mi plângi în liniște durerea, când te cuprind la piept în brațele mele însetate de tine, ce cresc din trup doritoare, ca niște ramuri spre lumină, mă pierd în

Peste țara dintre ape au venit să se adape sfinții. Izgoniți de uscăciune au plecat purtând cu ei vechi istorii, mândre fapte și povești cu semizei. Unde pleci? de unde vii? se întreaba

Picuri de ploaie curg neîncetat, vântul pustiu îi izbește în fereastră și se scurg zornăind în șiroaie, peste singurătatea inimii mele, ca un bocet. Un tremur mă cuprinde prin oase, și-mi

Am învăţat să înot prin viață și totuși, adesea mă înec în valurile dorului ce nasc din vântul uitării, din depărtări, dintre cripte de mult ruginite. Vântul acesta, din când în când își

Fereastra larg deschisă îmbrățișează zâmbetul dimineții în mireasmă de cafea aburindă... Dans suav într-un alb pur se ridică dintre palmele unor mâini pline de dragoste. Este chiar ea, bruna

O gură de apă, atât mai vreau... mi-ar liniști seceta trupului, mi-ar inunda cu viață întinsa câmpie din inimă, ar spăla praful păcatelor mele și mi-ar boteza sufletul cu pace. O gură de aer,

Să nu uiți, cândva alergai liberă în câmpia inimii mele, stăpaneai toate pădurile gândului meu și toate roadele din pomul vieții mele erau ale tale. Acum ești întemnițată în peștera uitării,

în lipsa ta m-aş face duh şi m-aş oferi vânturilor şi apoi, cǎlǎrindu-le, aş rǎtǎci pustiu prin vârf de munte şi deşert şi peste ape... şi aş urla durerea mea neînţeleasǎ nici de mintea mea

O pasăre mare zboară spre cerul albastru, Un dor în derivă plutește în zare - E singura-i urmă ce-o lasă Și gândurile mele toate-i urmează. S-o fi lăsat speriată de trecere vremii, S-o fi

Negur- alburie plutește subtil Peste lacul ușor tremurând, Orizontul se topește umil Și curge în picuri de taină, Iar eu biet suflet de copil Îmbrac a toamnei haină. De ce să port eu

Atunci când a bătut a uscăciune vântul peste țară, Ca la un semn, mii de corăbii pânzele-și săltară, Iar căpitanii-n roi urniră și-n convoi plecară Și n-au privit în urmă cum plânge a lor

Timpul își varsă nepăsarea în secunde odioase Peste munți, peste văi, peste veacuri... S-a pogorât pecetea nedreptății. Iar eu, eu sunt observatorul. Și văd scheleții soldaților răpuși în