Poezie
a fi
1 min lectură·
Mediu
se scurge lin
prin izvoare mărunte
din lacuri fără început
în oceane fără sfârșit...
nu poate fi văzut,
dar se simte ca o durere în ochi,
în toate câte le bântuie:
în scâncetul de nou-născut,
în zornăit de frunze, în pădure,
în topirea zăpezi,
în cenușa din vatră,
în nopțile senine,
în zilele calde,
în bruma fructelor de mure,
în mustul acru din butoi,
în iarbă verde și în fân cosit,
în zumzetul de bărzăuni
peste-un cadavru ruginit,
dar rădăcina vieții n-o atinge!
undeva, acolo, cade o ploaie,
în altă parte,
de prea multă liniște,
se stinge o lumânare.
într-o odaie, o lacrimă pică,
pe-o scrisoare, o alta se usucă
in nuanțe albastre de cerneală răvășită...
în dealul criptelor,
mii de alte lacrimi zac pierdute...
mai trece o zi,
apoi un clopot în biserică răsună,
din nou e sărbătoare.
în fiecare dimineață,
același soare crește din pământ
și ca un zâmbet cald atinge cerul,
iar din văzduh coboară pace.
doar un fior rece aleargă oameni simpli...
înfometați de viață-s toți,
știu sigur clipa prăpădirii
ce-o va aduce în taină
colosul ceas necruțător,
a fi este în toate,
toți morții îi sunt datori!
001532
0