Peisaj peste ani

Din dealul viilor se vede satu-n vale și străzile sunt pline de copii. Sub panta dealului plânge un izvor secular, iar lacrimile sale-s dulci ca un sirop de arțar - e-un plâns de bucria lor. Un mândru soare auriu vegează aceste fapte din zori și până-n seară, la apus, peste toți anii. Un râu, ca un șarpe viu, la marginea satului șerpuiește și trece apoi mai departe spre lac, iar luna veghează, crește și pleacă, urcă ușor către stele. Și curge apa pământului, curge peste orice urmă de viață: îngust, adânc și repede! Și-n urma ei se schimbă totul și trec și anii peste sat. Din dealul fără vii, acum, de-abia se vede satu-n vale de boscheți... Și străzile sunt pline de pustiu, de urmele copiilor ce-au fost cândva și praf. Sub panta dealului, acel izvor plânge și azi, dar e amar ca salcia - e-un plâns etern de dorul lor. Iar soarele-i mai roșiatic de-atâta strajă peste fapte. Un râu, ca un șarpe mort, la marginea satului se poticnește și băltind formează un lac. Din apa-i tulbure a crescut stuf, iar luna se naște mereu dintr-acolo, se cațără atent printre sălcii și urcă ușor către stele. Și băltește apa pământului, băltește peste orice urmă de viață: mai larg, mai la suprafață, aproape nemișcat! Și-n mlaștină se schimbă totul, se schimbă permanent.