Florin Andor

în zadar tânjești după el crezând că dacă ai atins o insulă într-o furtună lăuntrică te-ai putea împotrivi altfel decât oamenii când o mie de gânduri nu-ți dau ascultare obișnuim să trecem unul pe

timpul se măsoară în stihii și enigme acoperind pământul dintre noi care ne ia mințile adăugind cum un văl păgubitor dincolo e cald și arborii cresc mari vibrațiile silabei și o teamă la care

așezam în jurul gleznelor tale cum sufletul recunoștința corturile călătorului mereu în același loc strângeam curburile până la orbite o planetă dedesubtul nostru lumina să nu moară sufletul

O linie subțire și fulgerarea scurtă a unei constelații îmi țâșnea din vene vise leucemice cu ecou de plumb mă ajungeau din urmă așteptările tale împletite în nouă spirale frânte și nu mai știu

sunt european până mi se înmoaie inima risipită prin celule atunci clipa trece prin ziduri și în sufletul meu teama e o pasăre de noapte verzuie ajunsă la preț un poet ce compune acel ceva

cere să ți se dea cai și se vor flutura năframe la goana după noroc în țara străină doamna mea crește lalele pentru a găsi mângâiere istorisind firesc viața calfelor căzute în dizgrație

înlăuntrul meu inutil interogatoriu mai suportabile decât calmul străzile tale inofensive îmi strâng măruntaiele într-un sud veritabil cu bărci mici Adele singurătate plină de

numărai treptele cu gustul sălciu al apei una, două, trei...șapte și te nășteai într-un loc până la genunchi cu vârsta potrivită după voie cineva te lua de mână cu cinci instrumente subțiind

mă joc absent între marginile cărților nici un ceas mai mult ce păcat spui citind în pașii mei întâmplător ești singur cum altădată privind la ceasul potrivit nu trebuia să știi orașul în

cărțile vin în lume însoțite de trei sau patru morți nu pentru supraviețuitori te vor pe tine după a doua și ultima convorbire plăsmuită de febră *** poate doar foamea sau

nu te puteam vedea potriveam inima cu coada ochiului între noi o biciuiam alb stăpân pe nimic făcea un gest de apărare strângând aripile de peste lume la piciorul crucii se cățărau

temelie măcinată noaptea, târziu și nenumite forme aglomerându-se nacela unui balon zvonul cercului înalt al unuia dintre cercuri populat cu obiecte din lemn și plastic adeseori gând sau

străbatem împreună pustietățile ceasurilor prudente cu zbaturi de lemn în aceeași cursă a ceștilor de cafea nu mai vrem să fim jefuiți vorbim singuri năruind capiteluri de mucava îmbrăcați în

în fiecare zi când auzeam ceva despre înmormântarea nesăbuitei lumi pășeam pe tulpini grase pipăind aerul cu frunze răsucite de parcă nu m-ai fi cunoscut, mamă și laptele ar fi ajuns la îngeri

n-am atâta curaj încât să plec departe de mine însumi clătinându-mă în plină zi îngânând nu funiei, cifrelor ce-mi taie la răstimpuri mâinile schimbând ore peste zi la cheremul