Mă rog pentru odihnă

sunt european până mi se înmoaie inima risipită prin celule atunci clipa trece prin ziduri și în sufletul meu teama e o pasăre de noapte verzuie ajunsă la preț un poet ce compune acel ceva pentru care ai putea fi osândit cu aripile desfăcute larg Dumnezeu pedepsește în alb întâmplător îmi spui dar eu nu sunt ca tine pentru mine Bucureștiul tău e doar un bărbat căsătorit cu o femeie străină care gândește altfel decât scrie născut dintr-o pace veche de care încă nu s-a spălat până la tălpi în fiecare după-amiază iau asupra mea un păcat și mă arunc până în cerul al nouălea să dispară toate vămile taine într-un fel de fericire de care să nu fiu bănuit când mănânc pâine prăjită cu ceai mă rog pentru odihnă merg până la capăt privește cum se repetă cuvintele cu alte cuvinte cum râd pruncii pe fruntea saltimbancului trăgând cu arcul către sfântul munte vei înțelege de ce frământ gândul de ce-i spun incinge-te cu numele acelui duhovnic atât de înalt în liniștea lui să nu-l omoare legile voastre tata râde și dă în fugă calului un cub de zahăr apoi îmi spune băiete poartă mereu sub vestă asul de pică îi zâmbesc și eu cumva de pe drumuri adun cuvântul obișnuit să ies în lume cu mâinile goale