Florin Andor

laptele curgea în puținele poze rămase ceva ne leagă, șopteai păstrează fraza doar pentru el cruce înfiptă în netedul palmei inima umple obrazul cu resturi de pâine și oase *** mă încearcă

mâini ce răsădeau în iarbă galben lunar după cum cădeau gloanțele apoi creșteam cai să nu-mi fie frică de întuneric cu-o mână țineam în frâu marginea satului *** lumânare

cuvintele care mă împiedică să te văd nu au culoare ele se transformă pe rând în piatră în căutarea unui luciu potrivit cu măsura palmelor ce-mi acoperă ochii undeva în mine cineva îți leagă

se întâmplă să te înșeli uneori și câinele dă târcoale între degetul mare și arătător valul franjul spumei voi fi martorul tău ochiul de apă să crezi ** am făcut fotografii să miște o

vin unii purtând lumini mereu la aceeași oră înalță steagul și nu se regăsesc învinși tăcerea doar apa fiartă la naștere cât de străin cuvântului *** nefinitul șir doar un pat și

tu râzi eu mă uit după cei rămași printre rânduri să laude creația învăț să respir fără tine astăzi poeții sunt plicticoși posedați de tehnica șlefuirii învățați să asculte judecățile

când fugi pentru tine se nasc oameni căutând povești cu poeți niciodată altfel spui da și nu mai e loc de vise câtă simplitate ocultată de timp *** lăuntric ochii lumii te

nu mai am prieteni care să-mi judece chipul greu de la o vreme umbra pomului tău e muzica neîntreruptă în care nimeni n-a mai fost pus *** visul doar o carte cu paginile rupte uriaș

trăiesc încet înșelător ca apa legând între ele albia râului lămpi și zvonuri din aceeași rădăcină *** fără număr totul se întâlnește într-o adiere aprind o lumânare și firea

iau asupra-mi pasul grăbit fantoma cuminte prefăcută în carne împlinindu-mă caut durerea în ochii senini mucegăită lumea ta își cântă moartea într-un spațiu comun ți-a fost dat surâsul poți

Doamne, când ți-am cerut un destin altfel să nu trec prin ani de unul singur purtai părul strâns în condiția umană n-ai ridicat măcar un deget sau din sprânceană cât să îți par inteligibil