iubire și mere acre
mă înclin spre partea întunecată a lucrurilor așa sunt eu așa ești tu am învățat să te iert nu trebuie să-l facem pe Dumnezeu să ne aștepte poate de aceea mintea mea vrea să se arunce de
oglinda lumii
pesemne că am sosit prea târziu prinsă între mesteceni îmi așez la soare toate oglinzile ca un motan care umblă pe marginea acoperișului și se gândește ce bună ar fi o echilibristică pe sârmă cu
vârtej
ah ce dus-întors continuu între mine și tine tu ieșeai din pereți fluierai de trei ori și începea să plouă lucrurile din încăpere putrezeau brusc și pulberea lor se prăbușea peste noi ne iubeam
ki
ce viață ce lume oamenii nu se orchestrează nimeni nu ia atitudine de violină toți se tem de contrabas toată răgușeala e transformată într-un Turn Eiffel e nevoie de un adevărat jazz în
argint viu
dacă m-aș opri o singură clipă ar năvăli peste mine toate instrumentele de tortură eu ucigașa de la miezul nopții și de la ora micului dejun am intrat în lumea asta frumos răspândită pe ape cu
închid ochii și aștept numărătoarea inversă
la început se prelinge stingherită o culoare întotdeauna verdele acela îmi invadează chemat de departe retina pofticioasă oscilez între da și nu numărătoare inversă învăț să merg ca în
poem rece
am și uitat de ce sângerează ceasul de pe masă mâine da mâine mâine am să-ți scriu câteva rânduri calme și nu prea lungi o să mă închipui alcătuită numai din tine din tine o să-mi fie și mâinile
la ușa ta – pantoful uitat
poetă doar la o țigară îmi adorm voința cu o nepăsare îndelung studiată vântul îmi pătrunde în ceașcă gândurile mele au ceva din bătaia tristă a aripilor de pasăre care știe că nu se mai
poem cu întâmplări părăsite
nu-mi striga fericirea pe nume uită-te mai bine cum trec obosită prin zâmbetul tău mai e un cer și pentru mine îmi spun unde a fost o iubire rămâne un cimitir sângele nu devine decât un
prima zi din restul vieții
încet încet mă înveleam cu tine nu mai știu care gest a îmblânzit tremurul meu nu mai știu ce zi era și cât țipăt am pierdut în îmbrățișare ultima oară făcusem dragoste... rămasă cu mâinile
sub pielea ta, luna
semn rău de vârful unei săgeți stă spânzurată o pasăre n-am murit decât până la coate numai tu bănuiești această întâmplare de nestăpânit dorm pe aceeași parte cu numele tău umplu
vis
tu mă iubeai ca și cum vântul n-ar fi mers pe urma tălpilor tu ești cineva care m-a ucis apoi a plecat pe vârful picioarelor m-a lăsat strâns legată în drum
întâmplări cu imagini
întotdeauna mi-au plăcut poveștile imposibile fără bagaje comunicând de la o dragoste la alta mestecând suprafețe cu gust de sărut a fost bine n-a fost a fost e prea târziu să mai fac și
iluzoriu
poate că a sosit vremea să-mi reiau viața s-o retrăiesc cu mintea de acum și patima de atunci din când în când mai vino umbra tocmai a început să-mi poarte hainele oricât aș trișa trecutul
pianissimo spre inimă
nu citesc ziarele în nopțile de insomnie plec smulg îndoiala din mine și-mi amintesc de noi conștiința de concubină trece în planul unui vechi sertar miroase a mentă și a nufăr rămân
absolvirea de spovedanie
El cu vârful picioarelor șuta spre ea viermii pe care trebuia să-i încaseze acoperită de un clopot complet viermificată fără să mai poată întinde un braț sau deschide gura amintirea unei buze
amor în doze pentru adulți
sâmbăta asta nu are sevă m-am hotărât o să-mi pun amintirile la păstrat bat monedă cu tăcerile mele în tiraj limitat și-o să mă las percheziționată înaintea execuției fără condoleanțe nupțiale mă
să zicem haiku
să fie muntele mai grăbit decât viața? plonjon în abis treizeci de arginți controlul sufletelor la ore de vârf drept moștenire hârjoana cu îngerii pruncul surâde zâmbet de
trenul acesta umblă plângând
nu mai locuiesc aici îngerii: și-au pus pălăriile și-au ieșit la autostop o să-mi ard hainele o să-mi schimb identitatea și-am să las în urmă clișee momentane cu mine și-o coloană
tentativa infinirii
te rog nu te mai întoarce cu fața spre mine asa ne putem amagi liniștiți e la mare preț galbenul cineva ar putea crede că-mi arde de glumă însă în galben există ceva indecent mi l-am socotit
plânsul cailor
de câteva zile martora cailor te implor pe limba lor unele momente sunt dure în lumea de nepătruns a sângelui nimeni dar nimeni nu lovește caii alergați până și mila are demnitatea ei
captivă în bucla perfectă
încep să număr concentrându-mă asupra fiecărei biografii grăbite încercând să strivesc orice gând paralel unu doi trei patru gândurile paralele oricum apar cinci șase tocmai pentru că nu vreau să
pentru că ești o sirenă
mă înclin în fața ta și aștept să-mi dai lecții de fericire disperată o săgeată îmi caută gândurile prin întunericul în care a plâns dimineața în umbra mea se adună apa fiecare lacrimă pierde
haiku
să fie muntele mai grăbit decât viața? plonjon în abis *** doar umbra toamnei viața încredințată unui timp flămând *** sfidând lumina a intrat cu pași înceți amurg de toamnă
posibil timp
tu să nu adormi cu mâna întinsă umbra mea se va hrăni cu tine nu știu să-mi încep rugăciunea iartă-mă sau risipește-mă sau crește-mi o cruce peste gură lasă-mă să mă bucur măcar când
flash
locuiește-mi inima în grădina ta mac aprinde-mă atinge-mi cu vârful degetelor părul mângâie-mi genele strânse între genele tale acoperă-mă cu visele noastre iubește-mă și vino să vezi cum
joc obsesiv
în fiecare seară săvârșesc ruga gândindu-mă la tine cu sufletul invadat de vraiștea amintirilor ultima seară petrecută împreună îmi păstrează râsul simt cum îmi scapă printre degete un viitor
durerea mă coase
nenăscută se lasă liniștea în patul nostru o recunosc fără să mă pot teme deși mi-am pierdut puterea te număr pe degete și nu te găsesc nicăieri mângâi aerul râd isteric bat din palme și tac
sfat
când te-am întâlnit salcâmii nu se treziseră încă din nebunie singurătatea mă invita să-mi ascult umărul trecând de unul singur pe sub haină bunădimineațabunăziuabunăseara azi e duminică și nu
tablou naiv
nu între două sau mai multe cuvinte nu există spațiu între ele pot încăpea o lacrimă o dragoste sau un destin nu despărțiți pe dragul de meu și veți fi mai singuri decât niciodată numai
fără iubire
aș ucide iubirea din mine de n-aș ști că drumul spre viață trece prin brațele tale încolțind în genunchi să uit de glasuri care-n somn mereu mă strigă și atunci eu fac un pas tu faci o stea eu
