plânsul cailor

Sunt obosita, aproape ca dorm si visez ca am remuscari din cauza tacerilor unor cuvinte, ce merita spuse aici...sufletului tau cel mare si plin de poezie!

are o poveste poemul asta...
de cateva saptamani un vecin de-al mamei si-a cumparat un cal si de cate ori il aduce inapoi de la camp il bate cu bestialitate. azi nu m-a mai rabdat inima si-am tipat la el peste gard: ce-ai ma de dai asa in bietul animal, nu esti normal la cap?
raspuns: du-te fa si vezi de treaba ta!
muuaammaaa, imi venea sa-i dau cu ceva in cap, nu alta:(
si uite, in loc sa-i dau am venit furioasa acasa si-am asternut astea...
multumesc voua

eu am citit acest poem undeva intre fluturii lui Brumaru si caii lui Stanescu.

dupa citire parca iti ramane un gust al unei anumite transgresari lingvistice, transgresare unde calul devine un soi de interpretant intre om si inger.

nu e mai putin frumos decat demn!

stapanul, brutala vita,
fiind mai rau ca animalul
te rog eu: invata calul
cum sa-i traga o copita!

ah, maestre, m-am mahnit
de-o asa ticalosie
bietul cal e biciuit
de-un stapan nebun, se stie

si-acum ce mai tura-vura
trazni-l-ar de badaran!
tare mult m-as bucura
sa manance fân un an

Se potriveste de minune poemul acesta insa nu tie. Tu nu iubesti caii, nu/ti plac asa ca lasa/l pe el sa alerge de unul singur prin demnitatea pe care stapinul oricum nu o are.Sa nu mai calarim cuvintele fiindca mila nu are haturi si te trage oricum acolo unde ti/e locul. Si inca ceva....a devenit un prost obicei pe site/ul asta sa se imprumute idei si stari din alergarea altora....E vremea sa descalecam

Lavi, multam mult, doamna:)
Silisteanu, am spus ca mi-e frica de cai nu ca nu-i iubesc.
multumesc pentru treceri

Ce triste vremuri au mai fost,
Si-or sa mai fie inca,
Sa nu le plangi,e fara rost,
Puterea-ti e adanca.
A mai trecut inca o zi,
Cu rau,sau poate bine,
Fii optimista,te rog fii,
Mai e o zi si maine.
Te-ai ravasit,te-ai incurcat,
In apa cea adanca
Tu ai cazut,Te-ai ridicat.
Esti tare ca o stanca.


Iti dedic tie aceste versuri cu mult respect...

am stat eu asa cu degetul pe buton un timp, ezitand
apoi l-am apasat oricum

poemul este o insailare de sintagme incoerente (*momente... dure ca o stare de fluture*, *până și mila are demnitatea ei fatală*) menite doar sa sprijine ultimul vers. iar ultimul vers exemplifica o dilema fundamentala: poemul nu numai ca nu-si atinge tinta insa nici macar nu defineste *care* ar putea fi acea tinta:
*tăcerea lor [a cailor(!)] este arta de a te pricepe la îngeri*