Eugen Popiți

Ar trebui, ar trebui să-mi rup, să-mi rup gâtul și să-mi așez capul, ca pe o găoace, undeva pe pământ la vedere, ca să-mi pot opri căderea, căderea în înaltul tău de copac, copac înflorind, înflorit.

Mă bate vântul ca pe-o pădure, mă petrec gânduri înalte, ca prin frunze, mă trec pe rând: muguri, flori și păsări-secure. Și doar nebunia mă mai închină luminii, cu scuze. Mă toarnă, rece, pe vară,

Culoare țipând în lumină, lumină, ca o pânză de păianjen înnodată într-un ecou de emoție al primului sărut - vieții, e inima mea, cu care încă te caut să mă găsesc pierdut. Iar țipătul, o

- Ce faci? - Nimic. Tac. - Ce taci? - Tac ce vreau eu. Pe când cuvântul stă de șase.

O, ce hohot, nebun de râs, mă ia la goană printre umbroase efemeride, când iubirea, brusc, din ramă de icoană clinchet cade-n porțelan de blide. Măria Sa Pia-Atra răsare ca o lună, luceferind

Obosită, vorba-mi se culcă pe-o parte și, prefăcându-se moartă, se afundă în acea lenevie abruptă ce seamănă puțin cu inocența sofisticată a plopilor aflați pe marginea unui drum, pe care nu umblă

A venit când nici nu știam prea bine cine sunt, mă dezmușcă de cuvintele-mi câini, cu flori îmi spală chipul frumos de pământ și mă dezbrățișează de prea-ndegetatele-mi mâini. Mă arde, prea

Iei un adevăr, îl culegi din poezia cu care te-ai obișnuit, încă de demult, să fii stare, și îl dai cuvintelor. Acestea, flămânde din aroganța cu care le ignori printre lucruri, mușcă hain din el, îl

Dă-mi puțin zahăr să-mi sărez piperul, dă-mi puțină primăvară să-mi întomnez iarna, dă-mi puțin soare să-mi ud ogorul, dă-mi puțină liniște să-mi rup în două perna, dă-mi puțină necunoaștere să-mi

- Vine, nu vine, vine, nu vine..., așa mă jucam plin de temere, dezmembrând margarete, în timp ce o așteptam pe mama să vină de unde era dusă. Drumul ei străbătea întotdeauna un parc, unde mai tot

Ascultă, fac un legământ cu tine: îți dau ochii mei să-i faci cimitir de lacrimi când să plângi simți că îți vine, îți dau tăcerea mea s-o faci mormânt de patimi când te temi de tine iar, pierdută-n

Vine frumoasă o seară, îmi aduce un copac: - Mă, tu cu cine ești? mă-ntreabă el verde tremurând. Mmmmă șoptește un gând, încerc să-l netac cu gura-mi prea plină de atâta pământ. - Vezi?! zice, avem

Din zumzetul orașului prea mut de stări, din copaci ce ard în nemișcarea lor verticală, mi se desfac, la picioare, lăbărțate cărări, coborându-mă iar într-o zi rece și goală. E vremea pașilor

O, de m-ar întoarce, în ea, durerea cu care se făcea mama că se bucură de clipa în care mă aducea pe aici, nu știu ce să fac. Și de m-ar dezobișnui, de ea, politețea cu care se străduia tata din

Împodobită culoare, lumina de tine se-ncheagă-ntr-un cântec. Umbră, în urma ei, rămâne retina cerului flămânzit într-un pântec. Se-ntețește deodată-ntr-o floare, nerăbdându-se țipă-n

Se aprinde, din iad, un înger ce-mparte lumină orbului mult, și demult, închis pe sub pleoape. Nașterea aduce, cu sine, idei despre moarte. Deznădejdea se șterge-n albe prosoape. Iluzia

Eu iubesc cuvântul ca poezie, ca sentiment, ca teatru de nuduri pe apăsarea luminii cea grea, de e grea, și cea 'naltă, desigur. Ca aventură de gâscă, nicidecum. Ca balast adulmecând

Împrejurul meu e o adunătură de lucruri, și o respirare de lucruri, și o risipire de lucruri. Aș spune că împrejurul meu e o adunătură, și o respirare, și o risipire de stări, dar

( ...poezie, pe dracu! Mai degrabă, un fel de plimbăt, la braț, cu Eva, cea care ne-a coborât până-n cuvânt, umbra, peste noi, lungind-o, cu-ndestulătoare ifose ale

Inima-mi, ca o gură, flămândă se deschide, îmi cresc palme cu degete din ea; culeg, pe ascuns, mângâi, răsfir cuvinte efemeride- un pic de liniște doar de-ar putea să-mi mai dea. Mi s-a

El mă trece vinovat cu-nflorate dantele. Îl trec și eu, tot așa, cu vederea. Mă șchioapătă de-un ochi, încearcă să-mi spele cu pietre, prin gură, tăcerea. Abia de ajung să-l ating

Netrebnică, forma te-apasă, te declară-ntr-un zâmbet, vasal. Tu i te închini, o-mbraci în mireasă cu flori albe de spital. Îți vine, pe la tâmple, seara un înger. Te roagă să-l

Eram prin vecinătate, eram prin aer ca un fulg de nea, albind, prin neștire, nedumerirea unui început. Un dimpotrivă al lucrurilor mă ținea departe, în timp ce existența ma trăgea în ea, îndurerând-o

Văzut-am undeva odată un om mergând pe-un drum de țară cu pas domol și cu toiag în mâna dreaptă, la un ceas îngălbenit de seară, printre copaci cu chip de piatră; părea nimic să-și dea