Poezie
Umbrățișare
2 min lectură·
Mediu
Împrejurul meu e o adunătură de lucruri,
și o respirare de lucruri,
și o risipire de lucruri.
Aș spune că împrejurul meu
e o adunătură, și o respirare, și o risipire de stări,
dar acestea stau,
ghemuit-ghemuitoare
și țipând-țipătoare,
în lucruri,
insinuându-le forma și sensul,
și obligându-ne pe noi să le vedem cu ochii
fără să clipim, măcar, de ele.
Însușindu-ni-le, ele devin
cu totul ale noastre,
scrijelind plăpânda noastră exclamație
la ideea de-a nu le avea.
Uneori, împrejurul meu
mă descalecă,
se descolăcește de pe mine,
mă dezleagă, mă dezbracă,
precum o cochilie
pe melcul său lipicios ca o dependență.
Gol și pe dinafară,
obosesc să mă port frumos cu mine însumi,
obosesc să mă simt liber
și, din pricină că nu am ce face cu ochii,
o zăresc pe mama,
căznindu-se, fiindcă o rugasem de prea multe ori,
a mă deznaște.
Ea îmi arată înspre mine,
îmi arată cu un deget fără de unghie,
fiindcă nu vrea nicidecum
să mă mai rănească o dată, născându-mă,
îmi arată înspre mine
un punct mic și fără de picioare
ca un purice și târâtor
pe trupul meu gol-
lungă și neastâmpărată cavernă a firii.
Curios ca o temătoare întrebare,
și lenevit de plictiseală,
îl desfac,
îl deșir,
îl fac linie,
linie îl fac-
de neurmat, doar linie.
Apoi, pe aceasta, o-ntind,
o răsucesc,
o înzorzonez cu spânzurători de poeți,
o preamăresc cu poticnite scame împotriva firescului,
o fac funie,
și sfoară o fac.
Mă deslușesc,
de-i posibil aceasta,
și mă-ngân cu îndemnul
de a da-o împrejur gâtului meu
țipător la ideea de-a nu mai avea cap,
ci numai miresme ale gândului meu frumos
despre frumos,
dar tot îmi mai trebuie de-un copac,
umbra lui nu-mi ajunge,
m-ajunge.
002583
0