Eugen Popiți

Crezusem că va dispărea cu vremea (de sentimentul ăla desuet vorbesc, bun de pansat rostul lumii ăsteia, dar și de rablagit suflete), că se va albi ca de la clor și că se va mătui-n

Salută-mă ascultă-mă, înjură-mă, sărută-mă, acum, cât mai sunt viu cu părul blond, sau castaniu, nu mai târziu - cenușă-n pod sau în sicriu și când nu mai pot și nu mai știu să fiu, să scriu, să

Astă vară, în concediu, îi vorbeam fără vreo însemnătate, îi vorbeam și nu știam că, de fapt, ne luam rămas bun fără să vrem. Ce e mai gol decât golul în sine? Poate doar propria lui

M-am trezit că sunt agnostic, da, asta sunt, un agnostic convins (cum sună asta? He he, la limita unui pleonasm) care strâmbă din nas și chiar țipă uneori, pe interior, la orice fel de religie. Și,

Azi, așa, dintr-odată și dintr-o nu știu ce nebăgare de seamă, m-am pomenit amintindu-mă într-o perioadă pe care mai că am uitat-o de neînsemnată ce era: într-o garsonieră din buricul târgului,

Nu mi-ar fi plăcut să mor când încă mai trăiam, desigur că nu mi-ar fi plăcut, chiar deloc. Iar acum când am murit de atâtea ori în atâtea feluri, când chiar mă pricep la asta și am experiență, nu-mi

Era într-o sâmbătă și era ziua sfântului Gheorghe, luasem mărfarul, din mers, de la Schluht (dracu știe cum se scrie, cred că așa), nu vorbiserăm tot drumul - frica estompa cuvintele, eram doi

- Hei, mă poți învăța să număr ploile? - Sigur, sigur că pot să încerc a te învăța să numeri ploile. Să vedem, uite: 9, 8, 7... - Stai, stai puțin, ăștia sunt oameni, de ce numărăm și

Peste umărul meu stâng, la marginea durerii în cot, mimând un zâmbet cam nătâng, mă uit, copile, la tine și nu, nu pot, nu pot să te-ajung. Și-n spatele ochilor îmi vine, aproape îmi vine să

Ce mai zici, ce mai faci? Ce zici că mai faci? Nimic? Tot e ceva. Dar de ce taci, nimicule? Prezența ta, pasăre moartă, mă însoțește peste tot, nimicule, te insinuezi în toate

- Mă, vrei să-ți spun ceva ca și cum nu ți-aș spune nimic? - Depinde ce. Spune. - Mă, eu cred că m-am născut greșit, m-am născut greșit în lucruri. - Stai, ce? Cum adică te-ai născut greșit,

Timpul îmi era, pe atunci, mult, mult mai prietenos, nemijlocit și nebăgat în seamă cu cine știe ce luare aminte de care să mă folosesc acum. Făceam glume, îl luam pe după umeri fără să îmi treacă

- Băi, vezi că ai intrat în linie dreaptă, poate ultima. - Mișto, în sfârșit, aleluia! - Ai grijă, confortul ăsta o să te cam coste: multă plictiseală și o cicălitoare lipsă de tresărire de

Mă tem, mă tem că mă tem, mă tem că mă tem de degeaba. Mă tem că degeaba asta e un fel de moarte, un lucru găoaznic, o temă pentru unii, o teamă pentru alții. Mă tem că degeaba mă tem: că oricum și

(pe o bancă dintre porți, la ora când diavolul se face că vine) Cred că abia aştept ziua când mă voi opri și nu voi mai face nimic, poate doar câteva depresii mărunte - precum cratimele

E târziu, atât de târziu că și târziul, chiar și târziul se înfioară și cade, adânc, într-un zbor de putrefacție. Ce-ai omorât, omorât rămâne...

De ce te doare, când te doare, locul pentru oameni? Pe tine te doare vreodată locul pentru oameni? Pe mine, uneori, mă doare locul pentru oameni. Nimic nu doare mai tare decât locul pentru

Oamenii mari erau peste tot, animând parcă nemurirea amintirii mele de mai târziu, cu o însuflețire simplă, modestă, docilă. Erau cu toții acasă la ei. Se știau și se aveau unii pe alții fără să pară

Orice aș face, dar absolut orice aș face, îmi pare că-mi risipesc timpul. Dacă mă plimb, de curând fără copii fiindcă, deh, au crescut suficient cât să-i incomodez, îmi pare că-mi risipesc timpul.

Nu-ți pot descrie verdele dacă nu te îmbraci într-o frunză, dacă nu te închini către iarbă sau dacă nu te uiți în ochii mei. Nu-ți pot promite dulcele dacă nu-mi dai un înger dintr-o buză să mă rupă,

Mă ajunge din urmă un prieten (bun!) de demult, cu un telefon, îmi spune că are minute nelimitate - Ia te uite, mă, îmi zic, un nemuritor. Depănăm amintiri (multe!), ne spargem de râs, retrăim o

Azi mi-e dor de sărăcia tinereții. Tu o mai știi? Ce elegantă era în temerile alea roz ale ei, insomniace, fluturându-le deasupra a tot ce era, prea cert, bătut în cuie. Și cu câtă descătușare se

- Buf... - Ce? Ai căzut? - Nu, mă... Bufniță. - A, bufniță. Așadar, ne jucăm. De-a ce? - De-a întunericul, întunericul ăla vâscos dintr-o noapte când ai vrea să dormi și n-ai cu ce, fiindcă

Uneori, chiar și acum, mi-aș dori să nu mai cunosc omul pe care-l cunosc, ci doar copilul din el. Tu îl mai ai? Vii azi cu el pe-afară? Cum? Nu te lasă? Nici dacă îți faci lecțiile și mănânci