Poezia (când te trece)

Mă ajunge din urmă un prieten (bun!) de demult, cu un telefon, îmi spune că are minute nelimitate - Ia te uite, mă, îmi zic, un nemuritor. Depănăm amintiri (multe!), ne spargem de râs, retrăim o tinerețe dată la spate. Mă întreabă dacă mai scriu poezii, ca pe vremuri când scriam, în armată, pentru toată gașca, câte-un poemaș pentru iubita fiecăruia, prilej păcătos, desigur, să mă încânt cu ideea, pentru a nu știu câta oară, că a despica firul în patru e totuși un privilegiu pentru proști, să mă laud cu aripile puse fluturilor înnebuniți de culoare, și așa și pe dincolo, bla bla bla. Și-mi spune deodată: - Îți amintești, mă, atunci, într-o învoire...?! tu, îndrăgostit lulea de una, eram toată gașca, topeam la sticle de bere și de vin, tu nu prea beai, te enervai când noi fluieram după gagici, din care pricină nu stăteai cu noi la masă și nici nu prea vorbeai, scriai, nebun, versuri pe un șervețel cu un creion tocit. La întoarcere spre unitate căutai, înnebunit, poezia prin buzunare, supărat foc, credeai că ai uitat-o, ca prostu', pe masă..., dar acum, uite, pot să-ți spun, eu ți-am luat șervețelul, mi-a prins tare bine când am mers la budă și m-am șters cu poezia ta la cur ha ha ha! Și-afară plouă...!