Îmi risipesc timpul

Orice aș face, dar absolut orice aș face, îmi pare că-mi risipesc timpul. Dacă mă plimb, de curând fără copii fiindcă, deh, au crescut suficient cât să-i incomodez, îmi pare că-mi risipesc timpul. Dacă merg la lucru, zece ore pe zi, ca să-mi țin casa și familia la standarde condiționate de-o societate filfizoană și nicidecum de-o necesitate fundamentală, îmi pare că-mi risipesc timpul. Dacă mă uit la știri sau la campionatul mondial de fotbal ori de șah, îmi pare că-mi risipesc timpul. Dacă îmi redecorez sufrageria ori tund iarba în grădină, îmi pare că-mi risipesc timpul. Dacă umblu, câine dezlegat, prin Roma, deh, ca omul turist care vrea să-și desfete ochii și mintea cu urme clare ale istoriei, îmbogățindu-mă, îmi pare că-mi risipesc timpul. Dacă vorbesc cu mama, Dumnezeu să-i dea sănătate, la telefon despre flori, căței, prețuri ori vreme, îmi pare că-mi risipesc timpul. Dacă readuc la viață aspiratorul atât de abuzat de nevastă-mea, îmi pare că-mi risipesc timpul. Dacă mă holbez, fără noimă ori gânduri, la pendula ceasului agățat pe perete, ore în șir, tocmai pentru că nu mai vreau să-mi pară că-mi risipesc timpul, îmi pare că-mi risipesc timpul. Scriind asta, despre cum îmi pare mie că-mi risipesc timpul orice aș face, îmi pare că-mi risipesc timpul. Când, de fapt, numai gândindu-mă la asta, nu fac altceva decât să admit și să consimt că el, dragul, cinicul și relativul meu timp, mă risipește pe mine și asta fără să-i pară (rău). Suntem, monștri ori canari, captivi într-o clepsidră și ne plouă cu nisip. Nu știm ce înseamnă răsturnarea clepsidrei, o vom ști, poate, doar atunci când aceasta chiar se va răsturna. Până atunci, orgolioși și invincibili, ne răhățim pe noi de frică, aplecați conștiincioși peste frumoase, încântătoare nimicuri, lăbărțându-ne, (sistematic și poate inconștient) într-un spațiu restrâns, infinitul de limite.