O pustietate nouă

Astă vară, în concediu, îi vorbeam fără vreo însemnătate, îi vorbeam și nu știam că, de fapt, ne luam rămas bun fără să vrem. Ce e mai gol decât golul în sine? Poate doar propria lui inutilitate. Ce e mai apăsător: imensitatea pustietății, care, iată, în fărâme se propagă și se cască înspre noi, tot mai aproape? Sau tavanul timpului de a cărui platitudine atârnăm fără niciun control în pofida oricărei virtuți? Parcă mai toți oamenii noștri buni s-au înțeles între ei să ne lase singuri, învolburându-ne cumva neînțelesul lumii ăsteia. Și-afară plouă o pustietate nouă...