Poezie
fărădenoimă
1 min lectură·
Mediu
Crezusem că va dispărea
cu vremea
(de sentimentul ăla desuet vorbesc,
bun de pansat rostul lumii ăsteia,
dar și de rablagit suflete),
că se va albi ca de la clor
și că se va mătui-n obișnuința
clipelor împărțite egal la doi,
dar iată că nu,
s-a maturizat,
ba chiar a crescut
în prelungirea mea;
are tăceri mai înalte,
mă privește de sus
și nu se mai orientează după trup
ca fluturii cei orbi
colorați în pripă de dorință.
Iar inima-mi,
răstignită
pe umbra celui care am fost cândva,
se zvârcolește haotic,
o ia în față, uneori,
cam cu câte o bâtă pe secundă
înaintea mea
și mă adânceşte
în această dezgolire de mine însumi
în care pendulez de ceva vreme
ca un dangăt într-un clopot
fărălimbă,
fărăecou,
fărăoprire,
fărădenoimă…
021029
0
Ș