Poezii

Crezusem că va dispărea cu vremea (de sentimentul ăla desuet vorbesc, bun de pansat rostul lumii ăsteia, dar și de rablagit suflete), că se va albi ca de la clor și că se va mătui-n

EPEugen Popiți

0

2

Salută-mă ascultă-mă, înjură-mă, sărută-mă, acum, cât mai sunt viu cu părul blond, sau castaniu, nu mai târziu - cenușă-n pod sau în sicriu și când nu mai pot și nu mai știu să fiu, să scriu, să

EPEugen Popiți

0

0

Nu mi-ar fi plăcut să mor când încă mai trăiam, desigur că nu mi-ar fi plăcut, chiar deloc. Iar acum când am murit de atâtea ori în atâtea feluri, când chiar mă pricep la asta și am experiență, nu-mi

EPEugen Popiți

0

2

- Hei, mă poți învăța să număr ploile? - Sigur, sigur că pot să încerc a te învăța să numeri ploile. Să vedem, uite: 9, 8, 7... - Stai, stai puțin, ăștia sunt oameni, de ce numărăm și

EPEugen Popiți

0

0

Peste umărul meu stâng, la marginea durerii în cot, mimând un zâmbet cam nătâng, mă uit, copile, la tine și nu, nu pot, nu pot să te-ajung. Și-n spatele ochilor îmi vine, aproape îmi vine să

EPEugen Popiți

0

0

Ce mai zici, ce mai faci? Ce zici că mai faci? Nimic? Tot e ceva. Dar de ce taci, nimicule? Prezența ta, pasăre moartă, mă însoțește peste tot, nimicule, te insinuezi în toate

EPEugen Popiți

0

0

Mă tem, mă tem că mă tem, mă tem că mă tem de degeaba. Mă tem că degeaba asta e un fel de moarte, un lucru găoaznic, o temă pentru unii, o teamă pentru alții. Mă tem că degeaba mă tem: că oricum și

EPEugen Popiți

0

0

(pe o bancă dintre porți, la ora când diavolul se face că vine) Cred că abia aştept ziua când mă voi opri și nu voi mai face nimic, poate doar câteva depresii mărunte - precum cratimele

EPEugen Popiți

0

0

Nu-ți pot descrie verdele dacă nu te îmbraci într-o frunză, dacă nu te închini către iarbă sau dacă nu te uiți în ochii mei. Nu-ți pot promite dulcele dacă nu-mi dai un înger dintr-o buză să mă rupă,

EPEugen Popiți

0

0

Azi mi-e dor de sărăcia tinereții. Tu o mai știi? Ce elegantă era în temerile alea roz ale ei, insomniace, fluturându-le deasupra a tot ce era, prea cert, bătut în cuie. Și cu câtă descătușare se

EPEugen Popiți

0

2

- Buf... - Ce? Ai căzut? - Nu, mă... Bufniță. - A, bufniță. Așadar, ne jucăm. De-a ce? - De-a întunericul, întunericul ăla vâscos dintr-o noapte când ai vrea să dormi și n-ai cu ce, fiindcă

EPEugen Popiți

0

0

Uneori, chiar și acum, mi-aș dori să nu mai cunosc omul pe care-l cunosc, ci doar copilul din el. Tu îl mai ai? Vii azi cu el pe-afară? Cum? Nu te lasă? Nici dacă îți faci lecțiile și mănânci

EPEugen Popiți

0

0

Privită de sus, ploaia asta seamănă cu o femeie care face dragoste toată noaptea. Privit de jos, bărbatul pare copacul aflat în derivă pe marginea căderii ei, înălțându-se. Acolo, undeva în

EPEugen Popiți

0

0

Se aude ploaia cum se prăvălește în șoapte, cu păsările-i lucii parcă spre neființă. Pofta merelor nemâncate de prea coapte îmi 'bolnăvește gustul în dorință. N-am mai stat unde m-a lăsat

EPEugen Popiți

0

0

S-a oprit pentru un moment prețios, s-a oprit ploaia. S-a oprit cum se oprește mirarea în chiar mijlocul străzii după ce te trece tramvaiul cu ceva urme (primele) peste chipul tău frumos: - Ce stai,

EPEugen Popiți

0

2

E atâta lumină azi, cu atâtea culori dansând în ea de jur-împrejur, că dacă ți-ai întinde inima după ea și ai atinge-o cu sufletul, ți-ar crește un fluture, poate doi, undeva pe la tâmple - acolo

EPEugen Popiți

0

0

M-am întins undeva, nu știu unde, și m-am închis sub pleoape, prelung. Am început să-mi simt picioarele înfipte într-un alt anotimp desculț. Mâinile îmi curgeau, grinzi de flori, din nu știu ce

EPEugen Popiți

0

0

O, de n-aș mai avea gânduri, de n-aș mai avea cerneală! La mine noaptea stă-ntre rânduri, albind ca o scrobeală cu-nfiorări de prin săruturi oprite-n dinții ce stau scuturi pe sub buzele-ți

EPEugen Popiți

0

0

Nu mai am grămada de nisip așa cum a fost: piramidă, nici mâna care arcuia zâmbete de flori așa cum a fost: gravidă. Mi le-a pus mama în cuie de ploaie de toamnă, firesc, și-a început să-mi curgă în

EPEugen Popiți

0

0

Mă trec lacrimile tale când plângi, cum pe copac verdele din păsările lui. Ochiul meu tot se destramă în dungi, zborul în plânsu-ți căzându-i. Îți vin cu un înger când o povară greu te apasă pe

EPEugen Popiți

0

2

Din ochii tăi, infinit de lalele, petale albe sufletul îmi cerne, îmi ninge, ninge. Și peste tot, peste toate, cu ele, ca o lumină, iubirea se așterne, mă apasă, mă învinge. Îngerii îmi zboară mult

EPEugen Popiți

0

0

Eram cu mult, demult, în afara mea, obosind jucându-mă de-a prinsa. Îmi era lumea-n flăcări și căzătoare ca o stea, iar noaptea era prinsă-n beznă, neaprinsa. Flori aplaudau, prin fluturi,

EPEugen Popiți

0

0

Din dragoste de soare dau frunze, De dragul unui nou început cad frunze. Eu frunză, tu copac, cine pe cine înverzește când soarele ne e rădăcină și, cu aceeași lungime de umbră, ne îndatorăm

EPEugen Popiți

0

0

O, ce egoism pare să-mi țină loc de pași prin neumblate și ce tăcere mă-nciorchină pe-un înțeles cu gură strâmbă și la spate. M-așteaptă fericirea în ea, la poartă să îi bat, să țip, să-i dau de

EPEugen Popiți

0

0