Dor de-acasă

Oamenii mari erau peste tot, animând parcă nemurirea amintirii mele de mai târziu, cu o însuflețire simplă, modestă, docilă. Erau cu toții acasă la ei. Se știau și se aveau unii pe alții fără să pară că asta ar însemna cu adevărat ceva. Se iubeau și se urau în liniște, furați de bucurii mari din dorințe mici. Fiecare era un ‘nea sau o tanti și la toți dădeam, fără excepție, “săr'm'na” de fiecare dată când ne întâlneam, în treacăt sau nu. Și asta fără nicio presiune exterioară, era în firea lucrurilor, era în firea copiilor cu inocența în ochii care priveau numai de jos în sus, spre oamenii mari, spre pădure, spre cer.