Eugen Popiți

Văzut-am undeva odată un om mergând pe-un drum de țară cu pas domol și cu toiag în mâna dreaptă, la un ceas îngălbenit de seară, printre copaci cu chip de piatră; părea nimic să-și dea

Aseară..., știi..., te-am sărutat. Peste lacrimi. Peste șoapte. Într-un straniu dor. Cu lumina ploii dintr-un cer cântat de triumful, peste piatră, al florilor. Și te-am mai sărutat

De m-ar durea, Doamne, cu durerea ploii izbite, toamna, de pământ, mi-ar fi mai dragă, poate, părerea cu care mă laud, în viață, că sunt... N-am să ocolesc firul de iarbă, de-mi iese

Dintr-o noapte, cu gongul cel mai lung, aproape, ce nu poate să mă întindă, liniștit, sub pleoape, vin, iarăși, la tine, să-mi fii cald așternut singurătății, cu care te sărut...

Demult, pe când demult nici nu exista, în jocul meu cu mingea, am lovit o floare, rănind-o. Speriat, i-am arătat-o mamei, care tocmai grădinărea pe-acolo. - Taci, copilul meu, și las-o în pace! îmi