Colierul de ambră

Demult, pe când demult nici nu exista, în jocul meu cu mingea, am lovit o floare, rănind-o. Speriat, i-am arătat-o mamei, care tocmai grădinărea pe-acolo. - Taci, copilul meu, și las-o în pace! îmi zise mama, vădit tulburată. Mânat atunci, de-un nu știu ce, m-am dus repede în camera mea, și pe-o coală mare de desen, cea mai mare pe care o aveam, am desenat, cu migală și creion, floarea așa cum era ea înainte de-a o observa eu (recunosc că n-am observat-o decât atunci când am rănit-o). Cred că pentru prima oară atunci, am simțit că joaca mea de-a desenul era utilă, înălțându-mă undeva cu mult deasupra copilăriei mele. Tocmai când o îmbrăcam în culorile cele mai vii, a venit mama și, cu mâinile unse de pământ, mi-a rupt desenul în mai multe bucăți, certându-mă: - Ți-am spus să taci! Ți-am spus să taci și s-o lași în pace! Eu ți-am spus să taci și nu să fii poet. Tu să nu fii poet, că dacă ești poet, va trebui să te lepezi mult prea curând de ochii ăia verzi pe care ți i-am dat eu; și va trebui să suferi pentru orice bagatelă; și va trebui să mori de mai multe ori pentru aceeași bagatelă; și va trebui să nu mai fii tu; și va trebui să te dai de mâncare îngerilor aflați la ospăț la ora când diavolul se face că doarme; și va trebui să te dezdurerezi de cuvinte, rămânând astfel singur și veșnic neînțeles...; asta vrei? Tu să nu-mi fii poet, auzi?! Tu să nu fii poet! îmi mai zise mama mea. Nu-mi mai amintesc dacă am plâns. Cert e că de atunci, mereu încerc să aflu ce-i acela un poet. Cert e că..., ei bine, nu, nu sunt poet, sunt doar un fel de grădinar, un grădinar pasionat de grădina lui.