Laura Aprodu

sforile se răsucesc în nod ca să nu se mai simtă singure degete neștiutoare cred că-s încurcate dar ele doar stau într-o îmbrățișare cu sine pentru a nu-și mai vedea nici începutul, nici

ia loc, e cald aici în odaie i-aș spune iatac dar mai bine mai bine tac am dereticat și prafu-i curat stă geamu-ntre mine și lume dar mai bine mai bine să nu îi dăm nume își dau lemnele

Simți cum și-a-ntins șarpele gîtul din nori scuipînd curcubee de nămol? și-n flori cum își ascunde gîndul pătimaș... iar gîze-n trupul gol trec mîndre bîzîind peste oraș? Chiar simți și

Într-o seară oarecare făcu Dumnezeu prezența și-i ieși la socoteală cu minus pasiența prea puțini șoșoni la poarta raiului lăsați ce căutați în casa cerului încălțați?

dă-mi un plop să mătur luna prinde soarele în toc suflă praful și dă-mi mîna să pun anul nou la loc nici să vie, nici să stea lacrima ce-a șters podeaua clipa asta de ne ține clipa asta de ne

Nezîmbetele-mi urcă-n strune de pe ghitară mîna-mi cade e prea tîrziu să-mi poate spune ce vierme trist în mine roade zărindu-ți fruntea care nu se pleacă trufia iernii care nu mai vine eu ning

respir cu palmele câmpii cad norii peste capetele noastre grele de ceața rece dintre ele clepsidrele-și grăbesc căderea să-ți facă loc în sinea mea în timp ce le implor să stea dar casă

întuneric coboară spart de lună stau buzele ca ochii împreună pleoapele vremii se lasă nu mai e zi, nici noapte nu e nici o oră pe ceas nu-i rămasă bat clopote surde-n cupola de

Lasă-mi gîndurile, lasă-mi ca o liniște ca o plapumă ca un somn ca o tîmplă pe genunchii tăi lasă-mi gîndurile, lasă-mi ca un cer ca un cuvînt ca un zeu ca o frunte lipită de

cu un înger plătesc fiece vis sus prin cerul deschis cîte-un nor unul tu, unul eu ne pune pe masă chiar Dumnezeu Dumnezeul ăsta al nostru ciudat cu frac roz, ciubote și joben cu bor

m-am trezit în zori pe-un omoplat cu un soi de aripă ceva..., vă spun, extrem de ciudat încerc de mii de ani de-atunci prin noaptea minții să forez dar aripa m-aruncă-n cerc precum copiii-un

Miroase a liliac tot văzduhul dansează îmbătat dorm păsările pe crucea de piatră a lui Nichita scapă din cer stele pe balansoarul tău ca răchita împletită se leagănă luna și noaptea ca un

mi-e pasul greu de-atîta toamnă și amar și-mi plîng pe tâmple ca o rană prea crude frunze de stejar dar, dragă doamnă, n-ai habar că bat în porți ca un hoinar cerînd cu împrumut prin

hai să gustăm împreună din vechea noastră glumă a-e-i-o-u-ă-î rîde în marginea mesei acu’ însuși sfinția sa Petru nu-i nimic în carafe noi bem aer transformat în nori tu ți-ai prins în păr

cum să mă vindec de visare dacă dumnezeu a hotărît să-mi puie mintea în spatele ochilor?

plutonul de îngeri e la rebuturi n-au umbre, au strigat contabilii-n cor în fond, sînt viu pînă să mor s-a confesat liliacul atîrnînd de-un picior plutonul de îngeri e la rebuturi și

Morții noștri-s ca ceasurile învîrtite pe dos alfabet al codului nostru pe invers intrăm pe aceeași poartă pe care-am mai fost ca un plîns ce-și caută locul în vers Nu sîntem singuri, de sus

Plîng pinii zvelți lacrimi de chihlimbar sub geamul tău și n-ai habar nici cît e clipa, nici cît ceasul nici drumul cît de lung cînd de-a pripasul îmi fac pierduți cerceii din urechi să nu fim

m-aș prinde pe spinări de îngeri să zbor dar cine poate spune ce-nseamnă sus pentru ei se știe doar – pe lacrimi nu le ustură sarea zeii-și sorb plictisiți zarea pe cînd adîncurile nu-și simt

ești atît de aproape suficient cît să doară dinăuntru spre dinafară

căci nu e toamnă fără tine trecură anii repezi cai în linie pe orizont măsurători ce țin nu cont de plînsul inimii carmine în diminețile în care ude sandalele oftează-n iarbă uităm că-n

dormi, doamna mea, pe vise nevisate odihnă tîmpla-ți așezînd prin stele cuminte sprijinite spate-n spate ca-n rafturi cărțile cusute-n piele dormi, doamna mea, și-n zorii încă gri cînd bruma

chiar și ceasornicarii dorm cînd mă gîndesc la tine întorc cu geana minții cîte-o filă și verdele zvîcnește-n clorofilă la primul fir de soare ce se țese cad orele ca poamele culese