Laura Aprodu

în camera de hotel cu van gogi și struguri de plastic ți-am sărutat întîia dată un colț de zîmbet de-atunci valurile îmi ațipesc uneori în palmă minuscule și alb încornorate în ochii tăi ne

nu plîng, bărcile m-au legănat la mal pînă la greața lui knut mănînc zilnic o banană are potasiu și-mi ține de urît în metrou aproape două stații hulpave argintul nu sare nici azi din buzunare nu

s-au îmbăiat secundele-n amurgul ce ne-a scobit pînă la oase rămînem albe cranii înfipte-n nisip cu arcadele roase pînă la vierme plînsul scrie încă versuri pe umbrele serii pe dîra soarelui

ploaia zgîrie fumul ce-a fost odată frunze de paltin toamna aceasta inorogii nu vor pleca s-au împotmolit în însingurarea aceasta a mea se logodesc întîie iubiri pe-ale malului trestii

în anii aceia iarba a fost albastră de uimirea noastră mînată la amiazi prin biblioteci de țară shakespeare rîncezea în foaia cerată sub musca amară dealul își înfigea crucile-n cer ca niște

sînt traficant de vise prinse la gîtul tinereții de jilțuri de jad încrustate-n cristal de oaze la marginea unui spațiu fierbinte de false premoniții de ochi de copii de gablonțuri de

ia-mă cu tine pe partea de lume unde cuvîntul tace cînd spune și bunăoară coboară vîntul prin vene arcuș de vioară în note albastre ce n-o să ne doară eu – cîrdul de ciocîrilii tu – cerul

n-am mai plîns atîtea lacrimi amare de-o copilărie bolnave umbre-ncercate de-atîta gingășie ne stropea ninsoarea în sanie ca o arie pe cînd ne cădeau dinții de lapte sub sabie ne-am mînjit

în seara care ne-a robit mai bine taci și strînge-mi mîna nu știu să plîng de fericire și nici să rîd cu anasîna ne sună-n piept surîsul răsucit cînd ești aici mă uit pe mine cînd nu mă uit

la casa cu pridvor de floare sub cerul ce-a uitat să caște rămînem muți și de-a mirare a gîndului care ne naște au adormit prin șure caii copitele stau pază nopții și cîntecul subțire-al

nu-i greu să înțeleg de ce nu cobori din nou pe pămînt căci oamenii ți-ar tăia fără s-apuci să spui un cuvînt unghiile de la mîini și de la picioare, apoi barba și pletele rare și te-ar

lacrimile nu au memorie prin noi sînt doar în trecere nu cîntă decît o dată în coșul pieptului cînd se desparte aorta de calea galactică o suspensie în freamătul ud aleatorie nu am avut

rapsodul nu spune dar eu știu că acasă îl așteaptă copilul bolnav cu degete subțiri ca firul nopții travers nebănuit zîmbește-n versuri lungi ca boala sprînceana de cristal stă virgulă

oraș plutind în halba de bere tu taci eu mă prefac în tăcere în fond dormim în aceeași frază eu întuneric din nou tu din nou rază

cînd pe furiș prin noi răgazul ne ține-al sufletului ruginit macazul noi ne-așezăm cuminte să se-ndemne ce ne-a citit țiganca-n semne și-n timp ce ciocănim cu-același gest în poarta raiului

îmi iubesc călăul. Nu mă judecă el e ateu tăișul lui peste mîinele meu alunecă e tîrziu eu scriu apozeu și-mi înjur birjărește strămoșii ce m-au închis în înciudatul și veșnicul eu

îmi zdrăngăne a tinichea pustiul cînd ipocrit mi-aplec timpanul surd pentr-un taifas cu Tatăl și cu Fiul la telefon și-n timp ce scuip un psalm afon mă-mbăt la braț cu secolul absurd

de-atîta colindat mă dor încheieturile poemului meu spart cu sunete abstracte-acute ca durerile de șale prin subțirimi de întuneric mat se plimbă visele-n orbite goale cînd de sub limba

mîine cînd îngerii-neplîngerii mi se vor arăta în vise purtînd în loc de inimă zîmbetele tale absente cînd netezindu-și aripile în căușul mîinilor tale frumoase cu gesturi elegante

ia sapa, Gheorghe, drumul ia-l, Ioane, și dă cu inima prin lighioane lovește-o-ncreștet mama ei de foame și-n urma șarpelui printre uluci cînd cel ceva ce nu adoarme și nu te lasă să te

am rătăcit mai bine de-un veac prin gunoaie după pîntecul promis și pierdut, după cîntecul vremii de leagăn – vertical și acut m-am murdărit și uneori a durut mai dihai ca un picior

Vînzătorul de ziare își numără măruntul la colțuri de trotuare-nflorate țigăncile se ceartă eu socotesc în gînd ceasul ce nu mă iartă uite vorbim uită în timp ce rostim poemele în ritmuri

am stivuit în hambar lecții de etică pură pentru la anu la cotitură ca să se strecoare senin prin noi cînd om îngenunchea pe picioarele de dinapoi în facere firul în toarcere cade o dată cu