bucurești dimineața

Am remarcat o constructie buna cu imagini puternice (banana atat de bine aproape - personificata) ca:
\"tunelul ne piaptănă contururile ca o mînă dezacordată\"
\"oare ce străzi traversăm chiar acum la suprafața noastră\", cu toate ca urmarea \"ca ridurile\" ma face sa intreb cine ca ridurile? - esti cam neclara.
Afinitatea mea pentru cotidian ma face sa cred ca am in fata un poem destul de bun care in final isi pierde forta prin coborarea spre derizoriu si banal.
Poezia precedenta este insa foarte slaba.

îți mulțumesc de citire și semn scris în subtext. să o ia, dară, organizat.

într-adevăr, banana, acest tovarăș de drum la care în copilărie, cei care nu sînt prea tineri, doar visam...

\"ca ridurile\" chiar s-a vrut ușor echivoc, ca ridurile orice, și străzile, ca și suprafața noastră.

îmi pare rău că finalu poeziei ți se pare slab, mie, dimpotrivă, mi se pare că îmbracă exact sentimentul de derizoriu și inutil pe care îl simțim adesea seara, după o zi urbană.

cît privește poezia precedentă, nu te contrazic. probabil că e slabă. o mai las să zacă prin mine o zi-două și poate pe urmă o să mi se pară și mie la fel. nu că acum aș pune-o la panoul de onoare.

cristina, îți mulțumesc de apreciere. adevărul că și mie tot versul ăsta imi place cel mai mult. probabil că e într-un fel, plasat central, pentru că, pînă la urmă, totul se învîrte în jurul acestui mers prin beznă într-o direcție numai superficial știută. de aici și \"dezacordată\".
mă bucur din viscere cînd trece cineva și rezonează. căci ăsta este pînă la coadă scopul final al poeziei, nu?

nu as sti ce sa spun despre constructie sau organizare sau imaginarul poetic (adica...as putea gasi ceva daca ma chinui un pic...dar imi pastrez fortele pentru bac :( )
in ceea ce priveste poezia...imi place...nu stiu bucurestiul...doar banuiesc intregul tablou si cu ochii strainului am vazut numai o particica din ce povestesti tu...metroul m-a fascinat fiindca vezi multe fara sa vezi mai nimic...iar poezia ta m-a facut sa vad...macar un pic...
data viitoare cand vei fi in metrou plimba-ti privirele pe cateva povesti...poate imi mai spui si mie dupa...:)

Viață ambulatorie pompată prin tunel. Între \'nu plîng\' și \'îmi aduc aminte să mă iau acasă\', peisajul circulă singur înghițit în chiar clipa privirii de o hulpavă și lacomă uitare.

corneliu, într-adevăr, între cele două limite, alunecăm prin tunel. nu plîng, îmi aduc aminte să mă iau acasă, dar îmi citesc o poveste în care nu cred. cu toate astea, mi-o citesc... undeva lucrurile, la final, adorm. uiți miciuna unei zile...

oana, metroul a devenit la un moment dat locul in care am citit cele mai frumoase carti, cu toate astea, poezia de mai sus reda acea stare dintre lumi, o stare ce ajunge sa ii fie lehamite de sine, de prea multi straini, de lipsa de perspectiva, de tunel dincolo de care nu vezi, ramine sa iti imaginezi ce e deasupra.