ștanță

Draga Laura, uite ce scrie aici:

\"în anii aceia iarba a fost albastră
de uimirea noastră mînată\"

Oare uimirea voastra era vre-o cireada ceva ?
Si vacile au baut cerneala si au facut iarba
albastra cand stranutau ?
Oi fi eu incepator in ale poeziei insa explica-mi si mie te rog, ce vrea sa spuna textul de mai sus ?

Aoleu Joe, eu chiar de anii ăștia în care iarba era albastră, m-am agățat acum când e 3 noaptea (sau dimineața), de nu pot să dorm, că uite, am găsit în sfârșit o poezie pe care îmi place să o citesc. Și, rege Joe, nu căuta să ți se explice ce s-a scris, ci caută să \"simți\" ceea ce s-a scris. Rămân la părerea că poezia nu se înțelege, ci se simte. Vacile ca vacile, dar soarele săracu\', uite-l că \"dă pagina\"!

Deci, Laura, revin (am mai scris înainte ceva, la o altă scriere de-a ta) și spun că primul vers este o poezie în sine (chiar dacă te-ai fi oprit acolo, ar fi fost de ajuns), apoi, ceea ce iar îmi place, a apărut din nou \"spre dincolo\" și am început să fiu convins că mai este cineva care vede că, de fapt, adevărata realitate, cu toată pecetea/ștanță a ei, este de cealaltă parte a aparenței.

Iar mereu-secunda aceea ultimă a ta, este secunda perpetuă, care ESTE și care nu trece niciodată.
Mi-e dor de anul ierbii albastre.

După mine, e o poezie de excepție.

Dragii mei, orice comentariu este binevenit. Rege Joe, dacă am folosi cuvintele doar în sensul lor primar, sigur că ar deveni totul mai clar, dar și mai plat. Și lucrurile plate de regulă nu au adâncime... Călin, dacă mă punea cineva să explic ce am vrut să spun cu secunda aceea perpetuă, ideală, zău că nu aș fi fost în stare să o fac mai bine decât tine. Incredibil cât de clar ai simțit exact ceea ce am încercat să obțin. Îți mulțumesc!