Laura Aprodu

e-atâta liniște la tine e ca-ntr-un buzunar de școlăriță în care visele dansează în mângâierile arcușului pe-o liță și-n poante-aleargă clipele cîntate prin ceas trăgându-și împărțirea în doi,

Peste România năvălise revoluția. Iarna dăduse un răgaz înghesuielii din piața Universității și, după șocul schimbării, reintraserăm cu toții în ceea ce deocamdată bănuiam a fi normal. Ion Ianoși

pe șevaletul alb de soare învelit se-adapă din lactee două păsări ce-au pus în cer un cuib la oblojit pictate de-un năuc de meșter tandru tresar pe boltă stele noi ce-și povestesc iubiri de

de cîtă ploaie fu din nou nevoie pentru a spăla-ndoieli ce ne-au cuprins de cîte scînduri învelite-n sobă să nu-nghețăm prin cerul neatins de cîte nopți ce-adorm pe ape ca să te simt

atît de cuminte, de egal și supus trage arcul cu sunete-n sus nimeri-va un înger – poate - cînd își ridică absent vioara pe aripile de pe spate

Ploaia ne-adună înapoi din stradă în cuvinte sub adăpostul versului ce minte din ceruri măduvi de lactee e dumnezeu când om, când iar femeie și-n dincolo de zare peste lună mă ține-un înger beat

sub ochii tăi ca nucile de-s verzi cînd prin amieze ieși de le culegi sub cerul pus drept cupă pe livezi în lenea verii-n somn cînd mi te pierzi și-apoi cînd mîna blîndă se ridică peste coline

Nu-mi expuneți chipul direct sub luminile rampei acolo s-ar putea să reiasă ca dintr-un văl tras peste clapele pianului meu negru sentimentalismul acela de om vesel pe dinafară și trist în

Trecu solia cerului pe coasă lingînd din dîra dealului lucioasă. Atît de blînd crescuse Venus și frumoasă peste acoperișul negru

nimănui nu-i trecuse prin minte să-mi încerce aceste noi oseminte li se dusese lucirea de-atîta joacă de-a nemurirea cînd iar prin coșul casei cerul în cădere mă învelea-ndărăt în lucruri

prin ochelarii tăi de sticlă cerul în nori nu se despică și-ntreaga mare lume mică reflectă ochii tăi de pică și semnu-acela de-a rămas pe coama mîndrului tău nas cînd plînge lacuri de

sorb din norii de carmin cu dulcețuri de pelin rup din boț își vîră dinții și copiii și părinții las pe mîine coană mare sus în deal pîndind sub zare or cînta fluier cărunt doina omului

știu prea multe despre tine te reclădesc din memorie ca pe orice răsărit când limbile prin ceas pelerine bat o materie retrasă în adormit și visez uneori că te uit că nu ești nici tu începutul

din orice zări în galben otrăvite voi recunoaște rîsul tău solar tușind din lemnele tivite îți voi șopti cu aripi de bondar că uneori aproape te iubesc în timp ce ronțăi plictisite bucăți din

nu mai căzuse din cer nici o stea în căutare de altceva dar în înserarea aceea blîndă țâșniră stelele prin bolta rotundă si-n dealul conturat cu smoală dormeai pisică leneșă în

atîta doar de m-ar lăsa să gust gutuile de catifea proptite-n geamul prins de ger cîinos în sinea lui de fier să-ți scriu cuvintele rămase foșnind ca faldul de mătase trecură ceasurile bune săpînd

- mulțumiri lui pistilic, care a făcut din această poveste o încîntare pentru autor - A fost o dată ca niciodată, căci de n-ar fi, nu s-ar povesti, un prințișor. Un prințișor de-o șchioapă,

Cu pași pitici prin iarba-naltă a descoperit că grădina n-are poartă de-aici – și-a spus – începe lumea cealaltă.

cînd hotărîrea-ascunsă-n ea nedumerirea mă jupuise, ai grijă cuvintele, în fustă neagră ne-mbie spre slujbă părintele vecini blajini scuipînd venin de mătușă aleargă firele de praf de sub

e acolo un catastif sigur sigur îmi ține numele cineva nu mă uită exact cînd aș vrea mai puțin

gînd înțelept vîrît în buzunarul halatului de baie (aici îmi țin revelațiile pe care nu le pot împărtăși) de data asta nu mă voi mai trezi în înapoi de zoaie somnul celor vii

citesc pe pipăite cu buricele degetelor înăsprite totul a fost uitat înainte ca poemele mele să se prindă-n cuvinte

ca prin strecurătoare fină de-alambic te iubeam exagerînd pe-alocuri cîte-un pic urmuz ne scria stele pe cer cu țintele de la pingele și întîiul mare obosit soarele sub faguri legăna un

de scortișoară gura ta amară despică sîmburii de portocală căpșuni în roșu cad prin boabele de smoală în vinețiu smucind spre dinafară o oră macerată-n rouă din dumicate pîinile