Poezie

Copacul meu

1 min lectură·20 iunie 2006

Mediu

Vine frumoasă o seară, îmi aduce un copac:

- Mă, tu cu cine ești? mă-ntreabă el verde tremurând.

Mmmmă șoptește un gând, încerc să-l netac

cu gura-mi prea plină de atâta pământ.

- Vezi?! zice, avem aceleași rădăcini:

pământul.

Toți ceilalți ne sunt doar un soi de vecini:

soarele, ploaia, păsările, gândul...

Toate trec să ne treacă.

Timpul, inventându-ne, doar cu noi să se-ntreacă.

- Doar vântul e al nostru, doar vântul! copacul meu țipă, mai zice

și lasă, într-un straniu cerc și albastru,

încă o frunză, în sus, să-i nepice.

Seara a plecat, a crescut până a devenit noapte,

și-a luat și copacul ciudat cu ea.

Mă străbate acum o lumină din calea de lapte,

mai mult copac decât stea.

002.424

Eugen Popiți. “Copacul meu.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/eugen-popiti/poezie/189358/copacul-meu

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.