Fluturiadă

- Vine, nu vine, vine, nu vine..., așa mă jucam plin de temere, dezmembrând margarete, în timp ce o așteptam pe mama să vină de unde era dusă. Drumul ei străbătea întotdeauna un parc, unde mai tot timpul verii eu găseam astfel de flori și păpădii. Jocul e același, doar destinatarul e altul și margaretele mult mai aprinse în albul lor. - Vine, nu vine, vine, nu vine.... - Ehee, nimic nu e perfect pe lumea asta, îmi strigă, deasupra, un fluture viu colorat, zburând în cercuri filozofice. - Aș! încerc subtil să-l contrazic - Cum adică? Ce vrei să spui? se oțărăște el mult mai aprins colorându-se. - Să zicem că cerul de deasupra noastră e perfect. - Cerul? Păi, eu umblu tot timpul prin el și îți spun că cerul nici măcar nu aparține acestei lumi. - Mda, s-ar putea să ai dreptate, dar asta înseamnă că perfecțiunea acestei lumi este însăși imperfecțiunea ei, îi zic cu un zâmbet înflorit ironic în colțul gurii într-un fel mai strâmb. - Mă, tu ești nebun. - Îhî... - Da, da, tu ești nebun, mai zice, colorându-se, decolorându-se și pierzându-se ca o mirare, șchiopătând cu o aripă despre care probabil nici nu știa. Mă uit după el și mă gândesc că acesta e poate unul din fluturii pe care ar fi trebuit să îl prind acum mai mulți ani în urmă și să-l fi făcut parte din colecția mea de aripi de fluturi viu colorați, să-l fi lăsat cu picioare doar, să umble și el pe pământ să vadă cum e. - Vine, nu vine, vine, nu vine... - Mă, ți s-au terminat margaretele, nu vezi?! - Vine, nu vine, vine, nu vine... - Mă, ți s-au terminat margaretele, nu auzi?! - Bine, bine, o să mă joc atunci cu aripi de fluturi. Alți fluturi. Alte aripi. Alte culori. - Vine, nu vine, vine, nu vine, vine, nu vine..............