Erika Eugenia Keller

O poezie profundă, caldă și plină de memorie vie, poem - elegie modernă despre mamă, spusă cu demnitate, har și recunoștință. Am plans. Azi am îngropat-o pe mama mea, 08.11 (dar în urmă cu 6 ani), iar (coincidentă) 08.11 a fost de căsătorie a dânsei cu tata. Am rezonat puternic cu acest poem. Ottilia, poezia ta „Ziua când nu s-a mai întors” este una dintre acele creații rare care nu se citesc doar, acest poem se trăieste. Ai reușit să construiești o confesiune polifonică despre mamă, timp și absență, cu o structură amplă, dar fără nicio pierdere de tensiune lirică. Textul tău respiră o melancolie curată, fără artificii sentimentale, iar alternanța dintre scenele copilăriei și meditațiile adulte creează o curgere care te rupe din timp. Imaginile sunt vii și parcă simt filmul „ghioceii mă rugau să îi adun pentru tine”, „fericirea e un fir de meșină terminat în cârlige”, „vanilia e drumul veșniciei” , metafore delicate, dar sfâșietoare, care transformă durerea în frumusețe. Forța poemului stă în adevărul blând al vocii: nu plânge, nu imploră, ci reconstituie, cu tandrețe și luciditate, legătura primordială dintre mamă și fiică, dintre pământ și cer. Ultima parte, „mamei de sus”, e o rugăciune fără predică, un poem - imn al continuității și al iubirii care nu moare, doar își schimbă forma. Felicitări!

Mulțumesc, Sergiu, pentru felul în care ai simțit textul.
Mă bucur când cineva citește nu doar cu ochii, ci cu vibrația interioară.
Cuvintele tale spun mai mult decât o simplă apreciere , ele sunt o oglindă sinceră.
Si, da, eu am vrut să spun că a fi bipolar nu înseamnă a fi rupt, ci a fi dublu viu . . . o ființă care învață să trăiască în același timp în lumină și în întuneric, și care din tensiunea dintre cele două își desenează propria hartă.
Am incercat si aici (in acest text) un poem despre psihic și umanitate scrise într-un registru poetic, nu medical.

poezia ta „poemul care s-a îndrăgostit de greșeală” are curajul pe care mulți poeți îl pierd când se apucă de înfrumusețat durerea. Tu nu o înfrumusețezi, tu o spui cum e: cu gust de scrum, cu sarcasm, cu luciditate. Ai o voce autentică, recunoscută din primul vers, și știi să amesteci vulgarul și tandrețea într-un echilibru perfect de adevăr. Forța ta stă în vulnerabilitatea asumată: vorbești despre iubire fără poezie falsă, ci cu realism poetic. Metaforele tale din acest poem „dragostea e un joint trecut din mână-n mână”, „nu mai pup icoane, pup asfaltul” parcă au viață, au carne și ritm. Ele nu doar descriu, ci trăiesc.
Ceea ce te definește în acest poem e autenticitatea modernă: scrii dintr-un prezent urban, dar cu o sensibilitate veche, aproape blagiană în durerea ei. Poemul tău are ceea ce contează cel mai mult: adică adevăr, umor amar și o inimă care încă bate, chiar dacă sângerează. Felicitări! Las o frunză roșie pentru un poem care respiră adevăr, frumos prin sinceritate, nu prin perfecțiune.

Poezia dv. „Forță”, domnule Miclăuș Silvestru, eu o văd ca fiind o poezie meditație sobră despre puterea cuvântului și urmele pe care acesta le lasă în existență. Dv surprindeți cu o simplitate aproape sculpturală, ideea că fiecare vorbă, asemenea unei picături de ploaie, incet- încet, se evaporă în timp, dar lasă în urmă o amprentă durabilă în inimă, în gând, în piatră. Tonul este grav și reținut, iar imaginile au o claritate tăioasă, fără artificii. Poemul nu ridică vocea, dar reușește să impună o forță tăcută, aceea a cuvântului care nu trece, ci rămâne. Felicitări!

Eu nu as fi fost în stare să o concep
Deci:
„Nu e albă... pentru că apare ceva scris”
Deci e un obiect pe care se scrie, dar care în sine e albă, iar scrisul o face „un pic neagră.
„Câteva idei... nu negre, doar scrise cu negru, ori albastru...” Deci „negrul” e al cernelii sau al scrisului, nu al obiectului.
„Conform preferințelor avute la îndemână”
Poate fi scris cu orice instrument . . . stilou, pix, marker etc.
Deci spuneti dumeavoastră că „Tabla de scris... nu e soluția”
deci mă orientez spre alt suport de scris.
„E-un pic neagră, hmmmm, hmmm, cu un pic de atenție!”, spuneti dv. ca să mă ajutati in solutii
Deci, obiectul e în esență alb, dar devine „un pic negru” atunci când scrii pe el.
Mă întreb:
Ce e alb, pe care scrii, și devine „un pic negru” când conține „idei” (text, scris), iar „guma” poate șterge? Ce să fie? Ce să fie? Imi ia foc mintea și cred că este :
Foaia de hârtie!
Este albă, dar „un pic neagră” atunci când e scrisă cu cerneală sau grafit.
Pe ea sunt idei (scrisul).
Guma poate șterge (dacă e scris cu creion).
„Ca să-i dea un bun temei” deci o poți refolosi, rescrie, sau corecta.
Grea ghicitoare. Sper că acesta e răspunsul, indiferent de soluție, ghicitoarea dv grea chiar merită steluță. Felicitări!

Poezia „Viziune” e un text de profunzime reală, e un poem care merge clar spre metafizică, memorie și percepție. Are ceva din gravitatea lui Blaga și din reflexivitatea abstractă a lui Nichita Stănescu, dar cu o tentă personală mai sumbră, aproape contemplativ-funebră. Imi place atmosfera: e hipnotică, lentă, cu o lumină stinsă, potrivită temei privirii ca moarte și amintire, imaginea centrală „ochiul de reptilă care caută umbra / în care să se închidă” e deosebită. Nu e doar vizuală, ci și psihologică: exprimă retragerea, sfârșitul vitalității, transformarea privirii vii în reflex rece.
Poezia are o undă melodică, mai ales în ultimele versuri („Este o frunză de toamnă ce s-a așezat…”). Tematica: meditația asupra privirii care se epuizează , o perspectivă profund umană și elegantă. Ce cred eu că s-ar mai putea lucra: unele repetiții („imagine”, „imaginată”, „imaginea altei imagini”) diluează tensiunea, da, intenția e clară, dar ar fi mai puternică dacă ar fi mai concentrată. Finalul e foarte dens („de ficeare dată…”), dar ultimul vers ar merita o formulare mai precisă; în forma actuală sună ușor nefinisat gramatical. Eu aș fi trecut „de fiecare dată când îl privesc”.
Cert, „Viziune” este o poezie serioasă, rafinată, profundă, care emană o melancolie intelectuală autentică. Nu caută efecte, ci înțelesuri.
Este o poezie cu viziune, unitate și substanță poetică. Are sensibilitate, cultură și un echilibru între emoție și abstracție. Nu e doar o poezie „frumoasă”, e o poezie care te face să te oprești, să recitești, să taci puțin după. Mulțumesc!

Poezia „Arbitru” are o densitate lexicală și imagistică demnă de o lectură atentă , observ un limbaj arhaic și grav, care amintește de poezia existențială de secol XX (poate chiar Blaga în momentele lui mai întunecate). Are intenție metafizică, dar și o exprimare greoaie, pe alocuri prea încărcată de inversiuni și cuvinte rare. Imi place tonul: solemn, cu tentă de psalm modern, introspectiv, imaginile: „măicuțele în chilii sordide”, „vadul de lumină pierdut”, „hrănit cu un tablou”, toate creează o atmosferă puternică, de declin spiritual, tematica: e o poezie despre criza sufletului, despre pierderea luminii și căutarea sensului, adică subiecte mari, serioase si, da, autenticitatea emoției: se simte suferința și confuzia interioară, nu e doar exercițiu stilistic. Ce ar merita ( cred eu, e doar o părere) : limbajul e forțat pe alocuri: „vagi stihii”, „mai acătăr dodii”, „colcăitor mă-nfurii”, „vrerea ce-mi dă să beau amar de ani” … sună arhaic, dar nu neapărat poetic; mai degrabă neclar, ritmul e haotic … versurile nu curg, par mai degrabă turnate într-un șuvoi de gânduri, lipsa de centru imagistic adică nu există o imagine puternică care să lege poemul, ceea ce-l face greu de urmărit emoțional iar titlul „Arbitru” nu e clar legat de text; nu se simte unde e arbitrajul, cine judecă sau între ce forțe se dă conflictul. Apreciez că este o poezie interesantă prin intenție și vocabular, dar confuză în expresie.
E genul de text care ar putea deveni puternic dacă ar fi păstrată vibrația, dar curățând expresia.
un poem dens, tulbure și plin de neliniște metafizică, care caută lumina prin propriul întuneric … promițător, dar încă neșlefuit.
E doar o părere, nu voiesc să rănesc cumva. Mult succes în continuare!

Deci:

nu e albă… e-un pic neagră” = culoarea tablei;

„Și pe ea-s ceva idei” = se scrie pe ea;

„Des, o gumă poa’ să șteargă…” = se șterge cu buretele/guma;

„Ca să-i dea un bun temei” = pentru a face loc altor idei / lecții.

Așa o fi? „tabla de scris”?

Probabil că dumneavoastră ati dorit să spuneti „s-or dus dopuri de ceară” sau „se duc dopuri de ceară”.
„s-au dus dopuri de ceară” (dacă e vorba de mișcare), „sunt dopuri de ceară” (dacă e constatare, dar atunci lipsește verbul „sunt” inițial)
,,aud înăbușit două pâcâieli
s-au dus dopuri de ceară”.
Recunosc, e o poezie frumoasă, de doliu și iubire continuată, cu un ton autentic și delicat, care ar câștiga enorm dacă ar fi trecută printr-o revizie ușoară de limbă, păstrându-i însă vocea duioasă și rurală.

rădăcini, dor și izvor e o poezie de o simplitate curată, cu un ton meditativ și o emoție liniștită, aproape morală. Un poem al sinceritații, fără artificii, un text care vrea să aline, nu să uimească. Tema este clasică: legătura omului cu pământul, cu suferința și cu sensul care se naște din dor. Poezia rămâne la suprafața simbolului. Rădăcina, furtuna, izvorul sunt imagini frumoase, dar universale, deja folosite de sute de ori în poezia românească. Ele nu primesc o identitate personală, un detaliu care să le facă vii. Personal consider că versul final, „și totul capătă sens”, închide prea rațional o trăire care ar fi meritat să rămână deschisă, mai aproape de mister decât de concluzie. Se simte o bunătate a privirii, un ton de împăcare cu lumea. Poezia are ceva din grația calmă a rugăciunii și din blândețea unei lecții populare. Cu puțină îndrăzneală imagistică, cu un gest care să iuțească pământul metaforic al textului, ar putea deveni mult mai mult , adică nu doar frumoasă, ci o poezie memorabilă. Iubesc in acest text sinceritatea, curatenia lui. Las o steluță pentru iubirea de liniște prin cuvânt, pentru seninătate profundă, pentru reușita transformare a ideii de dor într-o formă blândă de putere interioară, pentru mesajul luminos despre reziliență și sensul regăsit în rădăcinile propriei ființe.

este o poezie bună, dacă o citești în cheia potrivită: cinic, lucid, post-romantic. Nu transmite un mesaj moral, ci un portret fragmentat al unei conștiințe care își analizează ruina cu eleganță și umor negru.
Un text care arată cum „poezia poate fi și un atac de panică bine scris”.
Da, e un poem de steluță. Sincer, nu pentru claritate (nu e o poezie „de înțeles”), ci pentru autenticitate, voce și intensitate. E genul de text care nu caută frumusețe, ci adevăr, un adevăr sincer chiar și unul murdar. Tu, Andrei, tu scrii aici cu o energie crudă, autodistructivă, dar lucidă, iar asta e rar și greu de falsificat. Recunosc că dacă o privești ca pe un poem clasic, pare haotic. Dacă o citești ca pe o confesiune performativă, e foarte coerentă: un om prins între sarcasm, depresie și conștiință estetică, care transformă ruina personală în spectacol de limbaj.
Steluța este pentru tonul original , imaginile sunt vii și memorabile („lingurița de plastic se topește în ceașca de panică” e bună), ritmul interior e controlat, chiar dacă pare haotic, titlul e bun …autoironic și perfect calibrat pe tema dualității.
Ce cred eu că îi lipsește: puțină autocenzură , adică poemul are momente în care „vrea prea mult să șocheze”, dar chiar și asta îi servește stilului. Deci ce să o mai lungesc … e o poezie greu de iubit, dar imposibil de ignorat. Deci precum am spus mai sus nu las steluta pentru că o înțeleg pe deplin, ci pentru că mă face să mă opresc din scroll și să spun: „Ce naiba am citit, dar simt că ceva acolo m-a atins.”

„Antipsiholog” e un poem despre vindecarea de sine prin renunțarea la control, despre iubirea ca formă de nebunie sănătoasă, unde vocea rațională a psihicului cedează locul instinctului viu. Este un text de mare finețe intelectuală, dar care merită ușor aerisit, pentru a lăsa emoția să se infiltreze printre concepte (sper că nu supăr) . Apreciez tonul, imi place această autoironie terapeutică, un dialog între psihicul supra-analitic și omul viu, iar finalul e aproape mistic ... tăcerea devine vindecare. Indrăznesc să iti spun parerea mea, e doar o părere că uneori in unele pasaje, densitatea de concepte („insuficiența de aer / surplus de singurătate / teamă de intimitate / traumă nerecunoscută / neacceptată”) riscă să devină rigide, nu poezie. Ai putea alterna cu mai multe pauze vizuale (versuri scurte, lăsate să respire) pentru a păstra muzicalitatea și tensiunea lirică. E doar o părere... iar in ansamblul ei, poemul e o comoară sufltească.

Mulțumesc, George, pentru lectura atentă și pentru onestitate. Ai dreptate, imaginile sunt intenționat neliniștite, ele fac parte dintr-o lume în care percepția se destramă și se reface necontenit. Mi-am dat seama că ai dreptate si am facut modificări, am mai așezat puțin poemul, ca să respire mai firesc. Mă bucur că ai simțit vocea eului care se confundă cu vocea suferindului, acolo e, de fapt, centrul întregului ,,atlas''. Te mai astept cu drag. Din exces de dragoste, parintii nu vad problemele copiilor, asa si cu poemele, e dificil să-ți vezi minusurile în propriile poeme.

pentru lectura atentă și pentru felul în care ați surprins esența poemului. Mă onorează interesul și sensibilitatea cu care urmăriți acest proiect. Atlasul tulburărilor psihice cuprinde zece părți, aflate în lucru, deja sunt schițate dar mai lucrez la ele, fiecare parte explorând o dimensiune diferită a psihicului uman prin limbaj poetic. Mă bucur sincer că sunteți unul dintre colegii de pe agonia ce îl citesc și îl primesc cu atâta deschidere. Onorata de trecere pe pagina mea de suflet!

pentru privirea ta care luminează dinăuntru poemul. E o bucurie rară când cineva recunoaște nu doar forma, ci și pulsația din spatele ei. Da, e un labirint, dar poate tocmai acolo ne întâlnim cel mai omenește. Multumesc!

pentru lectura atentă și pentru felul în care ați așezat fiecare imagine în ritmul propriu al poemului. Mi-a plăcut cum ați surprins transformarea, de la axiomă la prăbușire și apoi la liniște. E emoționant când cineva citește nu doar sensul, ci și respirația din spatele cuvintelor. Multumesc!

Mă emoționează când cineva citește acest text nu ca pe o poezie despre suferință, ci ca pe o încercare de a înțelege omul din spatele ei. Da, frica nu se vindecă nimeni ci doar se învață să respire altfel...

care îmi place mai mult? „Cigarillos 1” sau „Cigarillos 2”? si pot spune, sincer, că ambele texte sunt foarte bune, dar diferite ca tonalitate și profunzime. Si,da, depinde si de starea mea, depinde ce criteriu am în vedere.
„Cigarillos 1” pot spune că are o coerență mai rotundă; curge firesc, cu imagini concrete și ironie subtilă, el surprinde perfect golul cotidian, banalul care devine metafizic; limbajul e mai temperat, iar umorul are melancolie și rafinament; O vad precum o o meditație elegantă despre nimicul vieții moderne.
„Cigarillos 2” e o poezie mult mai tensionată, gravă, fragmentară, cu salturi între sarcasm și disperare; aici am observat teme mai adânci: moartea, moralitatea, absurdul istoric, si, da, el are momente de mare forță expresivă, dar și o doză de haos intenționat; E un poem - confesiune lucidă, aproape filozofică, despre neputință și supraviețuire.
Pe scurt: „Cigarillos 1” e poezia despre viață iar „Cigarillos 2” e poezia despre conștiința de a trăi. La starea aceasta pe care o am acum , matinală, recunosc că o prefer mai mult pe : „Cigarillos 1”. Maine dimineață poapte va fi „Cigarillos 2”, depinde de starea mea de atunci. Ambele sunt deosebite. Felicitări!

Eu o vad ca fiind poezie în proză „Cigarillos 1”, e un poem - confesiune lucidă și ironică, poezie tandră despre absurditatea cotidianului și fragilul echilibru dintre rutină, vis și sens. Ce bine reusesti să transformi o zi „oarecare” într-un film interior unde sarcasmul, melancolia și filosofia de buzunar se amestecă firesc, fără artificii iar tonul diaristic, cu detalii banale („C&A”, „Catena”, „kendame”, „pliante promo”), conturează un univers hiperrealist în care eul poetic își caută identitatea într-o lume a consumului și a simulacrelor. Ironia („poți câștiga protectoare hepatice pe-o jumate de an”) ascunde de fapt o formă de disperare calmă, de fapt o încercare de a rămâne lucid într-o realitate golită de transcendență. Motivul visului („ai visat că erai la un festival literar”) și al fumului („viața îți iese pe gură / perfect rotundă ca rotocolul din fum de țigară”) devin simboluri ale fragilității existenței, ale unei spiritualități laicizate, aproape ludice. Finalul, cu imaginea „umbrelor mari când ai îndoieli”, oferă o concluzie subtilă: chiar și într-o lume banalizată, lumina , oricât de artificială ar fi rămâne un exercițiu de speranță. Este un text inteligent, melancolic și autoironic, care vorbește despre prezentul nostru cu sinceritatea unui om care a învățat să zâmbească în fața propriei neputințe. Felicitări!

Eu l-as numi poem meditație, o meditatie amar-ironică despre banalitatea răului cotidian, oboseala morală și golul dintre realitate și sens. Într-un limbaj familiar, fragmentar, aici se îmbină observația socială, critica culturală și introspecția existențială într-un flux de conștiință lucid și necruțător.Poezia pornește de la un moment aparent banal, our si simplu - reîntoarcerea copiilor dintr-o excursie și o replică domestică, „nu face nimic” si care apoi se transformă treptat într-o spirală de reflecții despre limbaj, violență, memorie și consumerismul contemporan. Ironia față de „promoțiile la supereroi Marvel” sau față de expresii devenite automate mă face să văd aici cum reiese acel disconfort etic: lumea a banalizat suferința, a convertit tragediile în divertisment. Si, da, cat de amuzati putem să devenim cand altul cade si se loveste, adica a scazut empatia de care vorbim atat de mult in ziua de azi...Metaforele din final („morminte simple complete”, „leu de mare între orci”) accentuează sentimentul de izolare și vulnerabilitate, iar paranteza lungă funcționează ca un monolog al anxietății moderne, întrebările despre moartea neașteptată, rutina, identitatea și simulacrul de conexiune virtuală.
Văd aici o poezie a lucidității postironice, unde sarcasmul, de fapt, nu anulează empatia, ci o ascunde sub o formă de rezistență. Poem scris cu inteligență, neliniște și o sinceritate dezarmantă: omul contemporan, prins între absurd și algoritm, caută un sens, dar tot ce găsește e „aceeași cafea răsuflată” și întrebarea: ce faci prima dată când te trezești din viață?