Erika Eugenia Keller

Poemul meu vorbește despre igiena conștiinței dincolo de dogmă, da, acolo unde fiecare își spală propriul adevăr, nu doar păcatele. Cred că Dumnezeu e prezent tocmai în clipa în care omul își recunoaște murdăria, nu doar în cea în care o acoperă.

„Zambilica și Tarzan” e o fabulă plină de haz și naturalețe, cu ritm vioi și personaje simpatice. Povestea curge ușor și transmite moralul cu umor și farmec. Personal consider că ați putea accentua rimele și adăuga o morală clar formulată la final, pentru a da textului o încheiere mai rotundă, în stil clasic de fabulă. Mult succes!

Ottilia, poezia ta „dependenți” e un strigăt tăcut despre o realitate pe care o trăim toți, dar o ascundem sub rețete și pastile. Ai un ton direct, aproape jurnalistic, dar printre ironiile fine se simte o tristețe adâncă, aceea a omului care observă cum viața se transformă în tratament. Îți reușește perfect echilibrul între sarcasm și compasiune. Fraza „ori lucrezi ori stai / dacă stai sigur o să ai probleme cu articulațiile” e una dintre cele mai tăioase și adevărate observații despre lumea noastră obosită. Totul sună firesc, dar sub umor se ascunde o neputință colectivă. Finalul e memorabil: „nu-ți dai seama dacă vreunul e vesel de viață / sau de ce a înghițit în timpul ei”. Acolo e miezul poemului, nu doar critica unei societăți medicalizate, ci întrebarea simplă, omenească: mai știm să trăim, sau doar ne tratăm existența? Cred că doar ne cam tratăm existența...Da, o poezie vie, lucidă, socială și personală în același timp, poem care nu moralizează, dar te face să taci o clipă și să gândești, să îți analizezi viața.

Gela, poezia ta „cum alegi să primești o despărțire” e una dintre acele confesiuni care nu caută frumusețea, ci adevărul. Cum de nu l-am vazut mai devreme?! Scrii direct, fără perdea, și tocmai de aceea poemul doare, pentru că e despre oameni reali, nu despre idei. Îmi place cum ai reușit să surprinzi toate formele despărțirii: de la cele amânate prin iluzii și promisiuni, până la cele definitive, în care moartea e singura ieșire. Fiecare vers are o luciditate care taie, dar și o empatie discretă, se simte că vorbești din apropierea rănilor, nu de la distanță. Imaginile sunt puternice și concrete: ușa întredeschisă, hoțul care intră, circ al umilinței, beții, fumul fripturii , viața în toată neorânduiala ei. Poemul nu idealizează nimic, dar nici nu judecă; e o privire limpede asupra durerii, ca o lumină rece care totuși încălzește. Finalul e devastator în simplitatea lui: „cea mai grea e despărțirea prin moarte / când te înfrățești cu glonțul ucigaș / ca să se termine”. Aici, poemul trece dincolo de dragoste, devine o meditație despre limitele omului și dorința de liniște. O poezie matură, sinceră, plină de viață trăită, care nu se teme să arate urâtul, pentru că din el se naște adevărul.Felicitări!

Domnule Ovidiu Cristian Dinică, poezia dv „Iarăși toamnă” are o simplitate care atinge ușor, fără să forțeze emoția. Scrii despre toamnă, dar de fapt vorbești despre iubire și trecere, despre acele sentimente care nu s-au stins, doar s-au așezat în lumină, ca o pararelă natură/om. Îmi place cum transformi anotimpul într-un spațiu sacru „catedrala de lumină a toamnei” e o imagine frumoasă și curată. Tonul tău e cald, nostalgic, dar nu trist. Iar versul „care femeie nu e frumoasă când o privești cu ochii inimii?” aduce poeziei un adevăr simplu, real.
Finalul, „Dar toamna mi-a râs în față!”, e ca o clipă de trezire, e un gest mic de autoironie care face textul viu. Pare că accepți, cu zâmbetul reținut al celui care a înțeles, că viața și iubirea sunt făcute din frumusețe trecătoare. Imi place, las stelută roșie. Da, o poezie delicată, sinceră, care respiră în culorile blânde ale unui apus de timp în suflet. Felicitări!

„O scară cumplită”, eu o percep ca fiind o poezie intensă, dură și foarte fizică.
O poezie ce mă atinge, o poezie despre căderea din sine, despre trupul care devine drum spre propria prăbușire. Scara nu mai urcă spre cer, ci coboară în carne și febră, în trosnetul oaselor care încă mai visează lumină. Limbajul e ușor aspru, dar plin de viață, fiecare imagine arde, miroase a metal și sânge. Dincolo de această duritate, rămâne o tristețe tăcută, ca o rugăciune spusă de un om care a obosit să se salveze. Las steluta rosie binemeritată.

fiecare rămâne cu limba pe care o stăpânește și cu felul în care alege să o folosească. Accentele personale nu pot fi eronate, clar, ele țin de autenticitate iar o poezie bună, scrisă de un om ce nu respectă, nu mai are nicio valoare. Atât.

O poezie profundă, caldă și plină de memorie vie, poem - elegie modernă despre mamă, spusă cu demnitate, har și recunoștință. Am plans. Azi am îngropat-o pe mama mea, 08.11 (dar în urmă cu 6 ani), iar (coincidentă) 08.11 a fost de căsătorie a dânsei cu tata. Am rezonat puternic cu acest poem. Ottilia, poezia ta „Ziua când nu s-a mai întors” este una dintre acele creații rare care nu se citesc doar, acest poem se trăieste. Ai reușit să construiești o confesiune polifonică despre mamă, timp și absență, cu o structură amplă, dar fără nicio pierdere de tensiune lirică. Textul tău respiră o melancolie curată, fără artificii sentimentale, iar alternanța dintre scenele copilăriei și meditațiile adulte creează o curgere care te rupe din timp. Imaginile sunt vii și parcă simt filmul „ghioceii mă rugau să îi adun pentru tine”, „fericirea e un fir de meșină terminat în cârlige”, „vanilia e drumul veșniciei” , metafore delicate, dar sfâșietoare, care transformă durerea în frumusețe. Forța poemului stă în adevărul blând al vocii: nu plânge, nu imploră, ci reconstituie, cu tandrețe și luciditate, legătura primordială dintre mamă și fiică, dintre pământ și cer. Ultima parte, „mamei de sus”, e o rugăciune fără predică, un poem - imn al continuității și al iubirii care nu moare, doar își schimbă forma. Felicitări!

Mulțumesc, Sergiu, pentru felul în care ai simțit textul.
Mă bucur când cineva citește nu doar cu ochii, ci cu vibrația interioară.
Cuvintele tale spun mai mult decât o simplă apreciere , ele sunt o oglindă sinceră.
Si, da, eu am vrut să spun că a fi bipolar nu înseamnă a fi rupt, ci a fi dublu viu . . . o ființă care învață să trăiască în același timp în lumină și în întuneric, și care din tensiunea dintre cele două își desenează propria hartă.
Am incercat si aici (in acest text) un poem despre psihic și umanitate scrise într-un registru poetic, nu medical.

poezia ta „poemul care s-a îndrăgostit de greșeală” are curajul pe care mulți poeți îl pierd când se apucă de înfrumusețat durerea. Tu nu o înfrumusețezi, tu o spui cum e: cu gust de scrum, cu sarcasm, cu luciditate. Ai o voce autentică, recunoscută din primul vers, și știi să amesteci vulgarul și tandrețea într-un echilibru perfect de adevăr. Forța ta stă în vulnerabilitatea asumată: vorbești despre iubire fără poezie falsă, ci cu realism poetic. Metaforele tale din acest poem „dragostea e un joint trecut din mână-n mână”, „nu mai pup icoane, pup asfaltul” parcă au viață, au carne și ritm. Ele nu doar descriu, ci trăiesc.
Ceea ce te definește în acest poem e autenticitatea modernă: scrii dintr-un prezent urban, dar cu o sensibilitate veche, aproape blagiană în durerea ei. Poemul tău are ceea ce contează cel mai mult: adică adevăr, umor amar și o inimă care încă bate, chiar dacă sângerează. Felicitări! Las o frunză roșie pentru un poem care respiră adevăr, frumos prin sinceritate, nu prin perfecțiune.

Poezia dv. „Forță”, domnule Miclăuș Silvestru, eu o văd ca fiind o poezie meditație sobră despre puterea cuvântului și urmele pe care acesta le lasă în existență. Dv surprindeți cu o simplitate aproape sculpturală, ideea că fiecare vorbă, asemenea unei picături de ploaie, incet- încet, se evaporă în timp, dar lasă în urmă o amprentă durabilă în inimă, în gând, în piatră. Tonul este grav și reținut, iar imaginile au o claritate tăioasă, fără artificii. Poemul nu ridică vocea, dar reușește să impună o forță tăcută, aceea a cuvântului care nu trece, ci rămâne. Felicitări!

Eu nu as fi fost în stare să o concep
Deci:
„Nu e albă... pentru că apare ceva scris”
Deci e un obiect pe care se scrie, dar care în sine e albă, iar scrisul o face „un pic neagră.
„Câteva idei... nu negre, doar scrise cu negru, ori albastru...” Deci „negrul” e al cernelii sau al scrisului, nu al obiectului.
„Conform preferințelor avute la îndemână”
Poate fi scris cu orice instrument . . . stilou, pix, marker etc.
Deci spuneti dumeavoastră că „Tabla de scris... nu e soluția”
deci mă orientez spre alt suport de scris.
„E-un pic neagră, hmmmm, hmmm, cu un pic de atenție!”, spuneti dv. ca să mă ajutati in solutii
Deci, obiectul e în esență alb, dar devine „un pic negru” atunci când scrii pe el.
Mă întreb:
Ce e alb, pe care scrii, și devine „un pic negru” când conține „idei” (text, scris), iar „guma” poate șterge? Ce să fie? Ce să fie? Imi ia foc mintea și cred că este :
Foaia de hârtie!
Este albă, dar „un pic neagră” atunci când e scrisă cu cerneală sau grafit.
Pe ea sunt idei (scrisul).
Guma poate șterge (dacă e scris cu creion).
„Ca să-i dea un bun temei” deci o poți refolosi, rescrie, sau corecta.
Grea ghicitoare. Sper că acesta e răspunsul, indiferent de soluție, ghicitoarea dv grea chiar merită steluță. Felicitări!

Poezia „Viziune” e un text de profunzime reală, e un poem care merge clar spre metafizică, memorie și percepție. Are ceva din gravitatea lui Blaga și din reflexivitatea abstractă a lui Nichita Stănescu, dar cu o tentă personală mai sumbră, aproape contemplativ-funebră. Imi place atmosfera: e hipnotică, lentă, cu o lumină stinsă, potrivită temei privirii ca moarte și amintire, imaginea centrală „ochiul de reptilă care caută umbra / în care să se închidă” e deosebită. Nu e doar vizuală, ci și psihologică: exprimă retragerea, sfârșitul vitalității, transformarea privirii vii în reflex rece.
Poezia are o undă melodică, mai ales în ultimele versuri („Este o frunză de toamnă ce s-a așezat…”). Tematica: meditația asupra privirii care se epuizează , o perspectivă profund umană și elegantă. Ce cred eu că s-ar mai putea lucra: unele repetiții („imagine”, „imaginată”, „imaginea altei imagini”) diluează tensiunea, da, intenția e clară, dar ar fi mai puternică dacă ar fi mai concentrată. Finalul e foarte dens („de ficeare dată…”), dar ultimul vers ar merita o formulare mai precisă; în forma actuală sună ușor nefinisat gramatical. Eu aș fi trecut „de fiecare dată când îl privesc”.
Cert, „Viziune” este o poezie serioasă, rafinată, profundă, care emană o melancolie intelectuală autentică. Nu caută efecte, ci înțelesuri.
Este o poezie cu viziune, unitate și substanță poetică. Are sensibilitate, cultură și un echilibru între emoție și abstracție. Nu e doar o poezie „frumoasă”, e o poezie care te face să te oprești, să recitești, să taci puțin după. Mulțumesc!

Poezia „Arbitru” are o densitate lexicală și imagistică demnă de o lectură atentă , observ un limbaj arhaic și grav, care amintește de poezia existențială de secol XX (poate chiar Blaga în momentele lui mai întunecate). Are intenție metafizică, dar și o exprimare greoaie, pe alocuri prea încărcată de inversiuni și cuvinte rare. Imi place tonul: solemn, cu tentă de psalm modern, introspectiv, imaginile: „măicuțele în chilii sordide”, „vadul de lumină pierdut”, „hrănit cu un tablou”, toate creează o atmosferă puternică, de declin spiritual, tematica: e o poezie despre criza sufletului, despre pierderea luminii și căutarea sensului, adică subiecte mari, serioase si, da, autenticitatea emoției: se simte suferința și confuzia interioară, nu e doar exercițiu stilistic. Ce ar merita ( cred eu, e doar o părere) : limbajul e forțat pe alocuri: „vagi stihii”, „mai acătăr dodii”, „colcăitor mă-nfurii”, „vrerea ce-mi dă să beau amar de ani” … sună arhaic, dar nu neapărat poetic; mai degrabă neclar, ritmul e haotic … versurile nu curg, par mai degrabă turnate într-un șuvoi de gânduri, lipsa de centru imagistic adică nu există o imagine puternică care să lege poemul, ceea ce-l face greu de urmărit emoțional iar titlul „Arbitru” nu e clar legat de text; nu se simte unde e arbitrajul, cine judecă sau între ce forțe se dă conflictul. Apreciez că este o poezie interesantă prin intenție și vocabular, dar confuză în expresie.
E genul de text care ar putea deveni puternic dacă ar fi păstrată vibrația, dar curățând expresia.
un poem dens, tulbure și plin de neliniște metafizică, care caută lumina prin propriul întuneric … promițător, dar încă neșlefuit.
E doar o părere, nu voiesc să rănesc cumva. Mult succes în continuare!

Deci:

nu e albă… e-un pic neagră” = culoarea tablei;

„Și pe ea-s ceva idei” = se scrie pe ea;

„Des, o gumă poa’ să șteargă…” = se șterge cu buretele/guma;

„Ca să-i dea un bun temei” = pentru a face loc altor idei / lecții.

Așa o fi? „tabla de scris”?

Probabil că dumneavoastră ati dorit să spuneti „s-or dus dopuri de ceară” sau „se duc dopuri de ceară”.
„s-au dus dopuri de ceară” (dacă e vorba de mișcare), „sunt dopuri de ceară” (dacă e constatare, dar atunci lipsește verbul „sunt” inițial)
,,aud înăbușit două pâcâieli
s-au dus dopuri de ceară”.
Recunosc, e o poezie frumoasă, de doliu și iubire continuată, cu un ton autentic și delicat, care ar câștiga enorm dacă ar fi trecută printr-o revizie ușoară de limbă, păstrându-i însă vocea duioasă și rurală.

rădăcini, dor și izvor e o poezie de o simplitate curată, cu un ton meditativ și o emoție liniștită, aproape morală. Un poem al sinceritații, fără artificii, un text care vrea să aline, nu să uimească. Tema este clasică: legătura omului cu pământul, cu suferința și cu sensul care se naște din dor. Poezia rămâne la suprafața simbolului. Rădăcina, furtuna, izvorul sunt imagini frumoase, dar universale, deja folosite de sute de ori în poezia românească. Ele nu primesc o identitate personală, un detaliu care să le facă vii. Personal consider că versul final, „și totul capătă sens”, închide prea rațional o trăire care ar fi meritat să rămână deschisă, mai aproape de mister decât de concluzie. Se simte o bunătate a privirii, un ton de împăcare cu lumea. Poezia are ceva din grația calmă a rugăciunii și din blândețea unei lecții populare. Cu puțină îndrăzneală imagistică, cu un gest care să iuțească pământul metaforic al textului, ar putea deveni mult mai mult , adică nu doar frumoasă, ci o poezie memorabilă. Iubesc in acest text sinceritatea, curatenia lui. Las o steluță pentru iubirea de liniște prin cuvânt, pentru seninătate profundă, pentru reușita transformare a ideii de dor într-o formă blândă de putere interioară, pentru mesajul luminos despre reziliență și sensul regăsit în rădăcinile propriei ființe.

este o poezie bună, dacă o citești în cheia potrivită: cinic, lucid, post-romantic. Nu transmite un mesaj moral, ci un portret fragmentat al unei conștiințe care își analizează ruina cu eleganță și umor negru.
Un text care arată cum „poezia poate fi și un atac de panică bine scris”.
Da, e un poem de steluță. Sincer, nu pentru claritate (nu e o poezie „de înțeles”), ci pentru autenticitate, voce și intensitate. E genul de text care nu caută frumusețe, ci adevăr, un adevăr sincer chiar și unul murdar. Tu, Andrei, tu scrii aici cu o energie crudă, autodistructivă, dar lucidă, iar asta e rar și greu de falsificat. Recunosc că dacă o privești ca pe un poem clasic, pare haotic. Dacă o citești ca pe o confesiune performativă, e foarte coerentă: un om prins între sarcasm, depresie și conștiință estetică, care transformă ruina personală în spectacol de limbaj.
Steluța este pentru tonul original , imaginile sunt vii și memorabile („lingurița de plastic se topește în ceașca de panică” e bună), ritmul interior e controlat, chiar dacă pare haotic, titlul e bun …autoironic și perfect calibrat pe tema dualității.
Ce cred eu că îi lipsește: puțină autocenzură , adică poemul are momente în care „vrea prea mult să șocheze”, dar chiar și asta îi servește stilului. Deci ce să o mai lungesc … e o poezie greu de iubit, dar imposibil de ignorat. Deci precum am spus mai sus nu las steluta pentru că o înțeleg pe deplin, ci pentru că mă face să mă opresc din scroll și să spun: „Ce naiba am citit, dar simt că ceva acolo m-a atins.”

„Antipsiholog” e un poem despre vindecarea de sine prin renunțarea la control, despre iubirea ca formă de nebunie sănătoasă, unde vocea rațională a psihicului cedează locul instinctului viu. Este un text de mare finețe intelectuală, dar care merită ușor aerisit, pentru a lăsa emoția să se infiltreze printre concepte (sper că nu supăr) . Apreciez tonul, imi place această autoironie terapeutică, un dialog între psihicul supra-analitic și omul viu, iar finalul e aproape mistic ... tăcerea devine vindecare. Indrăznesc să iti spun parerea mea, e doar o părere că uneori in unele pasaje, densitatea de concepte („insuficiența de aer / surplus de singurătate / teamă de intimitate / traumă nerecunoscută / neacceptată”) riscă să devină rigide, nu poezie. Ai putea alterna cu mai multe pauze vizuale (versuri scurte, lăsate să respire) pentru a păstra muzicalitatea și tensiunea lirică. E doar o părere... iar in ansamblul ei, poemul e o comoară sufltească.