Arbitru

Poezia „Arbitru” are o densitate lexicală și imagistică demnă de o lectură atentă , observ un limbaj arhaic și grav, care amintește de poezia existențială de secol XX (poate chiar Blaga în momentele lui mai întunecate). Are intenție metafizică, dar și o exprimare greoaie, pe alocuri prea încărcată de inversiuni și cuvinte rare. Imi place tonul: solemn, cu tentă de psalm modern, introspectiv, imaginile: „măicuțele în chilii sordide”, „vadul de lumină pierdut”, „hrănit cu un tablou”, toate creează o atmosferă puternică, de declin spiritual, tematica: e o poezie despre criza sufletului, despre pierderea luminii și căutarea sensului, adică subiecte mari, serioase si, da, autenticitatea emoției: se simte suferința și confuzia interioară, nu e doar exercițiu stilistic. Ce ar merita ( cred eu, e doar o părere) : limbajul e forțat pe alocuri: „vagi stihii”, „mai acătăr dodii”, „colcăitor mă-nfurii”, „vrerea ce-mi dă să beau amar de ani” … sună arhaic, dar nu neapărat poetic; mai degrabă neclar, ritmul e haotic … versurile nu curg, par mai degrabă turnate într-un șuvoi de gânduri, lipsa de centru imagistic adică nu există o imagine puternică care să lege poemul, ceea ce-l face greu de urmărit emoțional iar titlul „Arbitru” nu e clar legat de text; nu se simte unde e arbitrajul, cine judecă sau între ce forțe se dă conflictul. Apreciez că este o poezie interesantă prin intenție și vocabular, dar confuză în expresie.
E genul de text care ar putea deveni puternic dacă ar fi păstrată vibrația, dar curățând expresia.
un poem dens, tulbure și plin de neliniște metafizică, care caută lumina prin propriul întuneric … promițător, dar încă neșlefuit.
E doar o părere, nu voiesc să rănesc cumva. Mult succes în continuare!